Răscoala

Răscoala de Liviu Rebreanu este una dintre capodoperele literaturii române interbelice sau, citându-l pe Eugen Ionescu „de departe cel mai bun roman românesc” (Nu, 1934). Printre calitățile care l-au convins pe dramaturgul de prim rang al secolului XX să-i acorde operei lui Rebreanu o asemenea onoare  se numără: „accelerația în progresie geometrică a acțiunii“, „marile linii, marile mișcări, marile forțe“ și impresia pe care o lasă cititorului la sfârșit „de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o liniște mortuară“.

George Călinescu vedea în Răscoala un „roman al gloatei”, datorită extraordinarului talent al autorului de a reda personajul colectiv – în cazul de față, țăranii dornici de dreptate.

De altfel, măiestria cu care este zugrăvit personajul colectiv din Răscoala reprezintă unul dintre principalele merite ale acestui monument al romanului românesc modern, fiind remarcată de majoritatea criticilor. Astfel, Pompiliu Constantinescu constata că: „Nicăieri în proza noastră, nu există o atât de magistrală evocare a psihologiei de masă și un delir colectiv mai adânc și plastic realizat”. Tudor Vianu remarca, în același spirit, că „Țăranii alcătuiesc un singur organism, reacționând sinergetic, ca un polipier gigantic”, în timp ce George Călinescu considera că tocmai în această capacitate de a reda mulțimea ca personaj colectiv constă genialitatea lui Rebreanu: „Liviu Rebreanu nu vede individualul, ci numai colectivul... Nicio figură nu se poate memora. Când însă e vorba de țărani, văzuți în masă, lucrurile se schimbă. Scriitorul redevine genial”.

Publicat în 1932, Răscoala este un roman social de factură realistă, având ca sursă de inspirație răscoala țărănească din 1907. Constituind una dintre cele mai ample construcții epice din literatura română, romanul reunește o multitudine de personaje și destine, urmărite de un narator omniscient, detașat și obiectiv. Rebreanu reconstruiește cu fidelitate realitatea socială a epocii, conferind autenticitate atât personajelor, cât și limbajului acestora, într-o viziune profund realistă asupra lumii rurale și a conflictelor care o traversează.

Alexandru Piru, remarca în cartea sa „Permanențe românești” în ce constă în primul rând meritul acestei creații magistrale: „Acesta este romanul lui Liviu Rebreanu, o ilustrare, în cele mai bune pagini ale lui, a tragicei condiții țărănești în perioada dominației burghezo-moșierești și o condamnare de amploare nemaicunoscută a exploatării și asupririi. Nicio operă a literaturii noastre dintre cele două războaie mondiale nu a pus mai cu putere o problemă socială și nu a tratat-o mai profund, la un nivel artistic similar.”

Răscoala este un roman realist, caracterizat printr-o reprezentare dură a realității, care îl apropie de naturalism. Scenele de violență și cruzime din Răscoala, asemenea celor din Adam și Eva sau Ciuleandra, marchează o nouă etapă a realismului românesc, aspect remarcat și de Tudor Vianu: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus”.

În ceea ce privește viziunea autorului în legătură cu ceea ce dă cu adevărat valoare unei opere literare este interviul acordat la 1 ianuarie 1926 revistei Ideea europeană, antedatat 1924 și intitulat mai târziu Cred, în care acesta spunea că durabilitatea unei opere literare este direct proporţională cu „cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde”.

Iar pentru ca personajele sale să fie cât mai vii, ținea cont de această regulă: „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură în indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile…”

Ținând cont de aceste exigențe ale autorului, putem spune fără nicio urmă de îndoială că Răscoala este într-adevăr un roman plin de viață autentică, în care personajele par mai vii și mai reale ca nicicând în romanul românesc.

Romanul are o structură circulară, realizată prin reluarea, la început și la sfârșit, a acelorași repere: discuția despre problema țărănească din tren, imaginea gării și a trenului și personajul Grigore Iuga. În incipit, Grigore Iuga sosește cu trenul în gara din București, iar discuțiile despre pământ și despre condiția țăranilor, purtate de personajele întâlnite în tren, prevestesc izbucnirea răscoalei. În final, un alt tren îl poartă pe Grigore Iuga spre un nou destin, în timp ce, pe peron, Rogojinaru își reafirmă vechiul dispreț față de țărani. Astfel, romanul se închide în același cadru în care a început, iar revenirea atât a motivului trenului și al gării, cât și a problemei țărănești conferă construcției o formă sferică și sugerează că, în pofida răscoalei și a reprimării ei, conflictul social rămâne nerezolvat.

În ceea ce privește structura, romanul este împărțit în două părți: „Se mișcă țara”, care surprinde acumularea tensiunilor și atmosfera de neliniște ce precedă izbucnirea revoltei, și „Focurile”, consacrată desfășurării răscoalei și represiunii acesteia. Fiecare parte cuprinde câte șase capitole, ale căror titluri – precum „Pământurile”, „Flămânzii”, „Flăcările” și „Sângele” – au o evidentă valoare sugestivă și concentrează simbolic esența episoadelor pe care le denumesc.

Alternarea planurilor narative, tehnică utilizată și de Lev Tolstoi în „Război și pace”, îi permite lui Rebreanu să surprindă simultan mai multe perspective asupra răscoalei: lumea țărănească, universul proprietarilor de pământ și perspectiva autorităților. Trecerea succesivă de la un plan la altul contribuie astfel la construirea unei imagini ample și complexe a societății aflate în pragul revoltei.

Astfel, personajele sunt selectate din medii sociale diverse și ilustrează tipologii umane variate. Rebreanu construiește o galerie amplă și nuanțată, surprinzând cu precizie și autenticitate structura lumii rurale, de la țăranii săraci, apăsați de lipsuri și de lipsa pământului, până la țăranii înstăriți, boieri și reprezentanți ai autorităților. În rândul celor săraci se numără Marin Stan, Toader Strâmbu, Petre Petre și Trifon Guju, oameni împinși de mizerie și de nedreptate spre revoltă: „Să punem noi mâna pe pământ, și pe urmă nici Dumnezeu nu ni-l mai ia“, spune încruntat Marin Stan.

În contrast, țăranii înstăriți, precum Luca Talabă, Ilie Oasa, primarul Pravilă sau Busuioc cârciumarul, manifestă mai multă prudență, preocupați fiind să-și apere averea și poziția socială și să evite confruntarea directă cu boierii.

În cel de-al treilea plan se situează proprietarii de pământ, politicienii și arendașii, reprezentați de Miron și Grigore Iuga, Nadina, Gogu Ionescu, Platamonu, Cosma Buruiană și Rogojinaru, care, chiar dacă își dau seama de nedreptățile la care sunt supuși țăranii, se mulțumesc să își apere averile și să emită considerații generale pe seama țăranilor care numai arareori sunt contrazise de cei din casta lor. Astfel, când Ilie Rogojinaru, arendașul moșiei Olena-Dolj, afirmă la începutul romanului în discuția din trenul spre București că țăranii sunt proști și leneși,

Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, ripostează cu emfază, considerând că „noi toți, absolut toți, trăim de pe urma trudei acestor țărani”.

Întrepătrunderea acestor planuri lărgește perspectiva romanului, care depășește conflictul dintre țărani și proprietari pentru a cuprinde și viața politică, activitatea presei și schimbările guvernamentale, conturând o amplă frescă a societății românești de la începutul secolului al XX-lea. 

Prin Titu Herdelea, fiul învățătorului Zaharia Herdelea, din „Ion”, Rebreanu reia tema „glasului pământului”, prezentând dorința de a avea pământ ca pe o aspirație ancestrală, adânc înrădăcinată în conștiința țărănească. În Răscoala, însă, această aspirație depășește destinul individual și devine forța care animă întreaga colectivitate, astfel încât adevăratul protagonist al romanului este gloata, mulțimea țăranilor transformată într-un veritabil personaj colectiv. Criticul Ion IANOȘI vedea de altfel o continuitate între cele două romane, afirmând în „Romanul monumental și secolul XX” că „Răscoala începe acolo unde se terminase Ion”.

Acțiunea romanului este plasată în spațiul rural al județului Argeș, în satele Amara, Gliganu, Lespezi și Ruginoasa, iar centrul în jurul căruia se coagulează conflictul îl constituie vasta moșie de șapte mii de pogoane a boierului Miron Iuga. Într-un interval relativ mic de timp, decembrie 1906 – primăvara anului 1907, tensiunile dintre țărani și moșieri cresc treptat, atingând punctul culminant odată cu uciderea lui Miron Iuga, pentru ca apoi să se stingă sub violența represiunii.

Iată despre ce este vorba în cele două părți ale romanului:

VOLUMUL I: SE MIȘCĂ ȚARA

Acțiunea romanului începe la București, unde tânărul Grigore Iuga, fiul marelui moșier Miron Iuga din Amara, îl întâlnește pe Titu Herdelea, venit din Transilvania în căutarea unui post de gazetar. Prin intermediul lui Gogu Ionescu, deputat și rudă prin alianță cu Grigore, Titu speră să-și găsească un loc în presa bucureșteană. Ieșind la masă cu Grigore Iuga, avocatul Baloleanu și Constantin Dumescu, directorul Băncii Române, Titu se familiarizează cu subiectul care pare la ordinea zilei în această zonă a țării: problema țăranilor. Baloleanu punctează scurt esența discuției, spunând că: „Țăranul vrea pământ. Scurt. El atâta știe și asta îl doare.”

Până la rezolvarea găsirii unui post la gazetă, Grigore îl invită la moșia tatălui său de la Amara, unde Titu intră în contact direct cu lumea satului și îi cunoaște pe Miron Iuga, tatăl lui Grigore și proprietarul unei întinse moșii, dar și pe Nadina, soția acestuia și proprietara moșiei Babaroaga. Nadina era fiica lui Tudor Ionescu „un bogătaș de origine obscură” care cumpărase de la Teofil, fratele lui Miron, moșiile Babaroaga și Lespezi, vecine cu Amara. De altfel, ideea căsătoriei lui Grigore cu Nadina îi aparținuse lui Miron Iuga, care considerase această uniune foarte avantajoasă. Îndrăgind-o foarte mult pe Nadina încă din prima clipă, Grigore acceptase căsătoria.

La Amara, Titu (care este martor la toate evenimentele și un alter-ego al scriitorului) descoperă o lume marcată de sărăcie, remarcând mai cu seamă lipsa pământului țăranilor. El se arată surprins de vastele moșii boierești, dar își arată totodată nedumerirea cu privire la  pământurile oamenilor, întrebând unde sunt acestea: „— Mi-ai arătat, zice el, atâtea moșii boierești, moșii peste moșii, mari și frumoase. Dar pământurile oamenilor unde sunt?” Neavând încotro, Grigore Iuga este nevoit să recunoască faptul că: „— Apoi vezi, pământurile oamenilor, asta e chestia țărănească! Pământurile! Nu prea sunt și unde-au fost s-au cam spulberat…“

În conacul de la Amara, Titu discută cu Miron Iuga despre suferințele românilor din Transilvania și despre necesitatea unității naționale, Miron Iuga arătându-și dezaprobarea față de intelectualii care părăsesc Transilvania, pentru a veni în țară. Discuția lor este întreruptă de Cosma Buruiană, arendașul moșiei Vaideei, care vine să se plângă de faptul că țăranii i-au furat „o jumătate de vagon de porumb”. În realitate, se va dovedi că arendașul mințise, dar numai după ce mai mulți țărani fuseseră persecutați de jandarmi și forțați să recunoască furtul.

Readucând în discuție problema țărănească, Cosma Buruiană vorbește despre dorința acestora tot mai acută de pământ:

„— S-au schimbat mult țăranii, coane Miroane! S-au deșteptat de sunt chiar prea deștepți. Apoi țăranul, dacă s-a deșteptat, numai pământ vrea și iar pământ, și nu se uită de se poate ori nu se poate, ci o ține una și bună.”

Tot el amintește de zvonurile care circulă referitoare la faptul că Nadina ar vrea să vândă moșia Babaroaga unui grec pe nume Platamonu și că țăranii ar fi interesați să o cumpere ei.

Mergând să-l viziteze pe învățătorul Ion Dragoș din Amara, pe care Miron Iuga nu-l îndrăgea deloc întrucât considera că „băga zâzanie între țărani”, Titu Herdelea își face o idee și mai clară asupra situației în care se află țăranii, învățătorul ducând un trai modest asemenea lor și cunoscându-le îndeaproape necazurile:

„Învoiala, chiar cinstită, impune țăranului să dea jumătate din rodul muncii lui proprietarului. Muncind cât muncește azi, dar pe pământul lui, omul ar avea un trai de două ori mai bun. În realitate, însă, trei sferturi din truda săracilor merge să întreție huzureala celor ce stăpânesc pământurile. Mai fericiți au fost sclavii de odinioară, care erau hrăniți, îmbrăcați și îngrijiți în schimbul robiei, pe când țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească și trebuie să cerșească și să rămâie veșnic datori la ciocoi, ca să nu moară de foame…” 

Tensiunea crește, zvonurile se răspândesc din sat în sat, faptele sunt amplificate de imaginația colectivă, iar discuțiile tot mai aprinse îi adună pe țărani în jurul cârciumii lui Cristea Busuioc, un om pragmatic, interesat și precaut. Acolo se întâlnesc oameni din Lespezi, Vaideei, Bârlogu, Gliganu, Babaroaga și Ruginoasa, pentru a petrece, a discuta și a-și împărtăși necazurile. 

Aici facem cunoștință cu o parte dintre țărani: Pantelimon Văduva, care se teme să plece în armată, departe de Domnica, fata pe care o iubește; Nicolae Dragoș, „fruntea flăcăilor”, un tânăr voinic, deștept și harnic, frate cu Ion Dragoș, învățătorul satului; Luca Talabă, fost primar, care încearcă să-i convingă pe țărani să cumpere moșia Babaroaga; Marin Stan, Vasile Zidaru, Serafim Mogoș, Ignat Cercel și Trifon Guju – țărani săraci cărora nu le este frică să se răzvrătească întrucât nu au nimic de pierdut. Sosirea din armată a lui Petre Petre în timp ce toată comunitatea este adunată la hora de la cârciumă le captează atenția tuturor, întrucât el este bun, liniștit și săritor la nevoie, motiv pentru care este iubit de comunitate. Întoarcerea lui transformă cârciuma într-un loc al aflării noutăților, țăranii întrebându-l despre armată, București și mai ales despre zvonurile privind împărțirea pământurilor, ei auzind că vodă vrea să împartă moșiile la oameni și că boierii nu-l lasă. Petre Petre revine în sat cu gândul la Mărioara, care slujea la curtea lui Iuga și care îl așteptase doi ani, însă în lipsa mijloacelor nici nu se punea problema de însurătoare.

Astfel, durerile individuale se transformă treptat într-o nemulțumire comună, iar atmosfera de neliniște și iritare se coagulează într-o stare de spirit colectivă care face ca izbucnirea răscoalei să pară tot mai inevitabilă.

Încurajați de sfatul lui Luca Talabă, țăranii merg la conacul lui Miron Iuga să-i ceară să le vândă lor moșia Babaroaga, dar Miron Iuga îi trimite la Nadina, care era proprietara de drept.

Între timp, Nadina se întoarce din străinătate însoțită de fratele ei, Gogu Ionescu și soția acestuia, Eugenia, dar și de tânărul Raul Brumaru, o prezență care îi stârnește gelozia lui Grigore Iuga. Aceasta se întâlnește cu arendașul cu origini grecești Platamonu la moșia Babaroaga pentru a negocia vânzarea acesteia. În timp ce discută, un grup de țărani în frunte cu Luca Talabă sosesc la conac pentru a-i propune să le vândă lor moșia. Nadina le spune că nu mai are de gând să vândă deocamdată, punând capăt acestei discuții pentru moment. Ulterior, în timp ce se află la București, Nadina va face o înțelegere cu Platamonu, de care află Chirilă Păun - logofăt arendașului grec, care îi va înștiința și pe ceilalți țărani, care se vor arăta indignați.

De Crăciun, Grigore și Nadina petrec la Amara alături de bătrânul Iuga, Titu Herdelea, Raul Brumaru și alți câțiva invitați. Noaptea, Grigore îi surprinde pe Nadina și pe Raul Brumaru împreună, luând decizia să divorțeze de Nadina, sătul de infidelitățile ei. 

Liviu Rebreanu dă dovadă de un talent de neegalat în construirea tensiunii progresive.

La decizia Nadinei de a vinde moșia grecului, se adaugă și alte nemulțumiri ale țăranilor legate de învoielile agricole, de arendași și de autoritățile care îi tratează cu brutalitate, precum și o serie de întâmplări aparent mărunte, care, prin nedreptatea și umilința pe care le provoacă, adâncesc resentimentele țăranilor față de boieri și grăbesc izbucnirea răscoalei. 

Șoferul Nadinei omoară cu mașina cocoșul babei Ioana; feciorul arendașului Platamonu o necinstește pe Gherghina, fata lui Chirilă Păun, pe care voia să o ia de nevastă Nicolae, fratele lui Ion Dragoș; perceptorul îi confiscă unui țăran porcul pentru neplata impozitului, iar Melentie Heruvimu își pierde soția, răpusă de foame. 

În acest climat de sărăcie, umilință și violență, ideea pământului devine tot mai prezentă în conștiința țăranilor, iar zvonurile despre o viitoare împărțire a moșiilor vestită de niște călăreți pe cai albi întrețin starea de neliniște. Tensiunea crește și mai mult când țăranii îi transmit lui Miron Iuga că refuză să mai iasă la muncă până ce nu li se va împărți moșia Babaroaga, iar vestea arestării învățătorului Ion Dragoș agită și mai mult spiritele.

În plus, la redacția ziarului Drapelul, unde a fost angajat între timp Titu Herdelea, sosesc vești îngrijorătoare. Pe de o parte la redacție primesc telegrame referitoare la niște tulburări țărănești izbucnite undeva în Moldova, și, mai târziu, se anunță că va fi convocat Consiliul de Miniștri pentru a se hotărî chemarea rezerviștilor. Semnele că ceva se va întâmpla sunt peste tot în jur, prevestind că ordinea actuală nu va mai dura mult…

Sosit la redacția ziarului Drapelul pentru a se interesa în legătură cu situația din țară, Grigore Iuga îl întreabă de Titu Herdelea care este adevărul în legătură cu ceea ce se întâmplă în Moldova, conștient fiind că ziarele nu spun tot adevărul. Înțelegându-i îngrijorarea, Titu îi spune cu un ton profetic:

„— Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara!”

VOLUMUL II: FOCURILE

Ajuns la Amara, după o perioadă petrecută la București, Grigore Iuga, însoțit de Titu Herdelea, constată că, deși aparent este liniște, nemulțumirea țăranilor crește. Zvonurile despre împărțirea moșiilor, învoielile neîncheiate și arestarea învățătorului Dragoș au stârnit și mai multă nemulțumire printre țărani. La cârciuma din sat, țăranii adunați vorbesc cu reținere despre greutățile lor, iar Grigore înțelege că situația este mult mai gravă decât pare. El încearcă să-l convingă pe tatăl său, Miron Iuga, să negocieze cu țăranii și să-l elibereze pe învățător, considerând că acesta ar putea calma spiritele. Miron refuză însă, convins fiind că autoritatea și supunerea sunt singurele metode eficiente și că fiul său exagerează pericolul. Neputându-l convinge, Grigore pleacă la București, în timp ce țăranii rămân adunați în jurul cârciumii, într-o așteptare neliniștitoare, semn că răscoala se apropie.

Veștile despre incendierea conacelor din alte zone și alungarea boierilor se răspândesc, provocând teamă atât printre țărani, cât și printre boieri și arendași, unii dintre aceștia începând să-și trimită familiile la oraș. La Amara, oamenii sunt tot mai îndârjiți, iar primarul observă că liniștea este înșelătoare: „Câinele când mușcă nu mai latră!” Astfel, satul se află într-o stare de așteptare apăsătoare, în pragul izbucnirii răscoalei.

Titu Herdelea află de la Ilarie Roșu, secretarul ziarului Drapelul, că răscoala țărănească s-a extins rapid din Moldova spre sudul țării, devenind tot mai violentă, iar Argeșul, unde se află Grigore Iuga și Nadina, este și el în pericol. La redacție sosesc continuu vești despre crime, confruntări cu armata și izolarea unor județe, în timp ce guvernul, incapabil să controleze situația, își anunță demisia. Titu este cuprins de neliniște, însă vestea că la Argeș este încă liniște îl face să se calmeze.

La Amara, țăranii se adună la primărie și îl așteaptă pe prefectul Boerescu, despre care unii cred că ar putea aduce o soluție la problema pământului. El sosește împreună cu boierul Miron Iuga și ține un discurs despre ordine, muncă și patriotism, dar țăranii îl întrerup, exprimându-și nemulțumirea și cerând cu hotărâre pământ. Miron Iuga respinge ideea împărțirii moșiei sale, susținând că dreptatea trebuie obținută prin înțelegere, nu prin amenințări. Țăranii își spun ofurile legate de sărăcia și nedreptățile pe care le-au îndurat ani în șir, prefectul încearcând să-i calmeze prin promisiuni pe care nu intenționează să le respecte. Tensiunea crește când sunt amintite nedreptățile suferite de săteni, iar Petre Petre izbucnește împotriva boierilor și a Nadinei, fiind umilit de plutonierul Boiangiu și îndepărtat din mulțime. Prefectul consideră în mod naiv că a reușit să-i liniștească, deși atmosfera rămâne în continuare tensionată.

În timpul nopții, primarul Ion Pravilă este anunțat că moșia Ruginoasa arde, iar focul se vede de la mare distanță. Logofătul Leonte Bumbu și plutonierul Boiangiu vor să meargă la fața locului, observând însă îngrijorați un grup de oameni care veneau dinspre Ruginoasa fluierând și râzând, aparent fără teamă. Boiangiu își dă seama că răscoala a început cu adevărat, spunând: „Mi se pare [...] c-a sosit revoluția!”.

În ciuda avertismentelor primite de la Gogu Ionescu care e la curent cu mișcările din țară, Nadina pleacă la Amara pentru a se ocupa de vânzarea Babaroagei. Când află de mișcările care au loc în sat, Nadina hotărăște să se întoarcă la București, dar o defecțiune la mașină o obligă să rămână peste noapte. Ajunsă în mâinile răsculaților, aceasta este necinstită mai întâi de Petre Petre, și apoi de Toader Strâmbu, care o sugrumă.

Platamonu, Aristide și avocatul Stavrat se pregătesc să fugă de teama răscoalei, dar înainte de a pleca sunt surprinși de o ceată de țărani. Aceștia îi atacă, iar Chirilă Păun îl emasculează pe Aristide, răzbunându-se pentru suferințele provocate familiei sale. Platamonu își duce fiul grav rănit la medic, în timp ce țăranii jefuiesc și apoi incendiază conacul, împărțind bunurile. Nicolae Dragoș încearcă să-i convingă că răscoala trebuie să continue și împotriva celorlalți boieri.

Mânia țăranilor se manifestă în valuri de violență. Jefuiesc proprietățile, violează femei, dezarmează jandarmii și îi alungă, incendiază conacele, atacă hambarele și gospodăriile, își însușesc alimente și animale, taie firele de telegraf, convinși fiind în tot acest timp că regele este de partea lor.

Punctul culminant al revoltei îl constituie atacarea conacului lui Miron Iuga. Conflictul dintre ura veche, acumulată în sufletele țăranilor, și încăpățânarea disprețuitoare a boierului, care îi privește ca pe o „turma inconștientă“, contribuie la realizarea unei scene magistrale. 

Țăranii ajung la curtea lui Miron Iuga într-o ordine neașteptată, având grijă să nu calce iarba de pe marginea aleii: „Ferește, măi creștine, zice unul, nu strica iarba, că-i păcat de muncă!“ 

Întâmpinându-i cu ironie și mirare, boierul observă că au venit „cu cățel, cu purcel“, iar oamenii, luați prin surprindere, răspund timid doar printr-un „De, cucoane!“ Curând însă, prind glas și își exprimă deschis nemulțumirile: de această dată nu au venit să fie mustrați, ci ca să-l înfrunte pe boier, convinși că trebuie să urmeze „porunca lui vodă“, despre care circula zvonul că ar fi de partea răsculaților. Ei insistă că nu s-au ridicat „de florile mărului“, ci pentru că au ajuns la capătul răbdării.

Tensiunea crește când Miron Iuga îl amenință pe Trifon Guju. Acesta refuză să tacă și continuă să-l înfrunte, încăpățânarea lui stârnind furia boierului. Iuga își aduce pușca de vânătoare și trage asupra lui. Gestul dezlănțuie furia mulțimii. Toader Strâmbu îl înfruntă direct: „Ce, boierule, vrei să ne omori?“, iar în aceeași clipă o măciucă îl lovește pe Iuga în cap. Deși lovitura ar fi putut fi suficientă, țăranii se năpustesc cu toții asupra lui, uniți de aceeași dorință de răzbunare. În această clipă de violență colectivă, mulțimea pare scăpată de sub control:

„Mulțimea frământată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia când încoace, când încolo, căutând parcă să-și descarce mai repede furia ce o sugruma…“

Răsculații se năpustesc asupra lui și îl ucid, după care trec peste trupul lui, călcându-l în picioare „apăsându-l și frământându-l cu pământul în care își înfipsese din viață toate rădăcinile”. Apoi incendiază conacul. 

Încercând să afle vești de la Amara, Grigore Iuga și Titu Herdelea, aflați la București, apelează la ministrul de interne Modreanu pentru a afla care este situația la Amara, însă acesta le spune că legătura telefonică cu acea parte a județului ori s-a deranjat, ori a fost distrusă. În aceste condiții, aceștia decid să plece la Amara, însoțiți de noul prefect Baloleanu. La Pitești Grigore află despre evenimentele care se petrecuseră între timp la Amara.

Noul guvern, îngrijorat și de faptul că răscoala risca să se extindă și să amenințe stabilitatea țării, hotărăște să intervină cu forța pentru a o înăbuși. Pe de altă parte, țăranii, organizați de Petre Petre se adună la marginea Amarei și se înarmează cu furci, topoare și alte unelte, pregătindu-se pentru confruntare.

Armata înaintează prin mai multe sate. În Vlăduța, țăranii, speriați, cer iertare după ce au incendiat conacul, iar Baloleanu adoptă o atitudine aparent împăciuitoare, în timp ce maiorul Tănăsescu impune măsuri extrem de dure. În Bârlogu, oamenii fuseseră inițial pașnici, dar incendiază conacul după plecarea armatei, ceea ce determină autoritățile să ordone o represiune severă.

În Lespezi, Baloleanu descoperă cadavrul Nadinei, aflat în biserică. Preotul povestește că a încercat să-i protejeze trupul și că l-a ascuns și pe șoferul german rănit. Prefectul este șocat de cruzimea faptelor, păstrându-și calmul și continuându-și misiunea.

Situația se agravează când patrula trimisă spre Amara raportează că țăranii sunt înarmați și au blocat înaintarea armatei, amenințând soldații cu moartea. Baloleanu se teme că a intrat într-o capcană, însă maiorul Tănăsescu hotărăște să continue înaintarea și se declară sigur de disciplina trupelor.

Momentele premergătoare confruntării dintre soldați și țărani sunt zugrăvite în termeni extrem de sobri, și totodată foarte plastici:

„În vreme ce țăranii se vânzoleau, coloana de soldați se târa pe șosea ca o uriașă râmă neagră. Raze de soare jucăușe, căzând pe luciul baionetelor înfipte pe arme, se răsfrângeau cu sclipiri speriate în văzduh. În curând se deosebiră rândurile, apoi tunurile trase de câte șase cai încheind trupul apocaliptic ca o coadă turtită cu solzi metalici.

Cu cât oastea tăcută se apropia, cu atât gălăgia țărănească se învolbura ca un cor sălbatic, amețitor. Grămădirea de oameni se răsfiră în părți de-a curmezișul șoselei, subțiindu-se, parcă toți ar fi vrut să vază mai bine pe vrăjmași și să-i înfrunte.

O comandă aspră răsună în vârful coloanei militare. Două companii se desfășurară în linie, una în dreapta și alta în stânga șoselei, oprindu-se apoi la o distanță numai de vreo sută de pași de gloatele țărănești. Între ele, pe șosea, apărea trăsura prefectului Baloleanu, escortată de maiorul călare.“

La marginea satului Amara are loc confruntarea dintre țăranii răsculați și trupele conduse de maiorul Tănăsescu, care vine pregătit cu o baterie de șase tunuri pentru a înăbuși răscoala și a reda boierilor controlul asupra moșiilor ocupate de țărani. 

Aceștia, conduși de Petre Petre, refuză să renunțe la ceea ce au cucerit și îi întâmpină cu strigăte de revoltă: „Nu ne trebuie boieri!… Ați venit să ne omorâți?… Noi nu ne speriem de soldați!… Destul ne-au batjocorit ciocoii!… Huo! huo!… Să nu trageți, fraților!…“ 

În fața mulțimii furioase, Tănăsescu se teme pentru propria viață și ordonă deschiderea focului, iar prefectul Baloleanu încearcă zadarnic să păstreze aparența de „sânge rece“. Lupta se încheie cu uciderea și risipirea răsculaților, iar strigătul lui Petre – „Nu fugiți, fraților!…“ – este acoperit în cele din urmă de focurile soldaților. 

Dezechilibrul de forțe este evident: țăranii sunt înarmați doar cu furci, coase, topoare și câteva puști, în timp ce armata dispune de sute de soldați bine organizați, arme și tunuri. Confruntarea se încheie rapid cu reprimarea violentă a răscoalei. Soldații trag mai întâi în mulțime, apoi îi urmăresc pe țăranii care fug și continuă să-i împuște. Petre Petre, conștient că răscoala este înfrântă, rămâne alături de Ilie Cârlan, rănit. Cei doi încearcă să se predea, ridicând cămașa însângerată drept steag alb, dar soldații continuă să tragă: Ilie este ucis, iar Petre, după ce trage o ultimă dată, este și el împușcat mortal. 

În final, maiorul Tănăsescu îl înștiințează pe prefectul Baloleanu că a fost restabilită liniștea la Amara, amândoi fiind conștienți însă că prețul liniștii fusese masacrarea tăranilor.

Grigore Iuga sosește la Amara găsind satul devastat și numeroasele cadavre ale țăranilor, apoi își priveghează tatăl și se ocupă de pregătirea înmormântărilor. 

Maiorul Tănăsescu demarează o anchetă care se transformă într-o represiune brutală: țăranii sunt bătuți, torturați și obligați să-și denunțe tovarășii, iar unii sunt împușcați. Trifon Guju și Toader Strâmbu sunt executați, iar 44 de țărani morți sunt identificați. 

Văduva Niculina, fiica preotului Nicodim, este pedepsită cu o cruzime extremă de maiorul Tănăsescu pentru că îndrăznise să ridice de pe drum trupul tatălui său, ucis de un glonț rătăcit, deși maiorul ordonase ca morții să rămână acolo unde căzuseră. El o lovește cu cravașa peste ochi și poruncește să primească cincizeci de lovituri de bici, pedeapsă executată sub privirile propriului copil. Titu Herdelea asistă îngrozit la scenă și își exprimă revolta, fără însă a putea opri barbaria. Ulterior asistă cu strângere de inimă la îngroparea țăranilor morți în timpul răscoalei într-o groapă comună.

După înăbușirea răscoalei, Grigore Iuga începe reorganizarea moșiei Amara. Se ocupă de problemele rămase după răscoală, încearcă să-i ajute pe țăranii întemnițați și îl eliberează pe învățătorul Dragoș. La Amara, viața revine treptat la normal, dar țăranii continuă să sufere din cauza sărăciei, datoriilor și lipsei de pământ. 

Grigore Iuga se căsătorește cu Olga Predeleanu și pleacă împreună cu ea la Craiova, sperând să înceapă o viață nouă. Imaginea celor doi plecând spre Craiova cu trenul trimite cu gândul la ideea călătoriei de la începutul romanului, acesta încheindu-se în aceeași notă în care a început, într-un cerc perfect.

Ajuns la finalul unui roman de o asemenea amploare și veridicitate, te vei afla totalmente în asentimentul criticului Dumitru Micu care afirma în „Scurtă istorie a literaturii române” că:

„Răscoala este o carte pe care, străbătând-o, cititorul e zguduit de vigoarea explozivă ce mustește în fiecare episod, torturat de plasticitatea scenelor, cucerit de ansamblu.”

Alexandru Piru, pe de altă parte, remarca faptul că: „sub raport strict artistic, Răscoala marca un pas înainte în evoluția romanului românesc, îmbogățit simțitor între timp cu Baltagul și Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu, cu primele trei volume din ciclul Hallipilor de Hortensia Papadat-Bengescu, cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu și Întunecare de Cezar Petrescu (acestea două din urmă pot fi socotite ca o replică la Pădurea spânzuraților). I s-a recunoscut lui Rebreanu capacitatea unică în literatura română de a zugrăvi sufletul colectiv într-o narațiune de mari proporții, semănând cu epopeea, de a cuprinde sub unghiul observației sale, longitudinal și transversal, lumea unei epoci, ca Zola, Tolstoi, Reymont,Verga.”