Despre romanul „Pădurea spânzuraților” al lui Liviu Rebreanu criticul George Călinescu spunea că este: „un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare”, în timp ce pentru Nicolae Manolescu el reprezintă „un roman al conștiinței... al revelațiilor succesive și al momentelor excepționale, un  roman al conștiinței morale.” Eugen Lovinescu, pe de altă parte numea creația lui Liviu Rebreanu pur și simplu: „cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive a unui singur caz de conștiință – studiu metodic, alimentat de fapte precise și de incidente, și împins dincolo de țesătura logică, în adâncurile inconștientului.”

Publicat în 1922, „Pădurea spânzuraților” este deopotrivă un roman de război și unul de profundă analiză psihologică, fiind inspirat din tragedia reală a fratelui autorului, Emil Rebreanu, executat în 1917 pentru încercarea de a trece pe frontul românesc.

Datorită faptului că în „Pădurea spânzuraților” Liviu Rebreanu realizează primul roman românesc cu abordare realistă și analiză psihologică detaliată, autorul este considerat părintele romanului românesc modern, Apostol Bologa conturând prototipul intelectualului care întruchipează idealurile unei generații.  

Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885, Târlișua, Imperiul austro-ungar – 1 septembrie 1944, Valea Mare-Podgoria) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului modern. Activitatea sa literară se înscrie în curentul realist, cu accent pe analiza psihologică a personajelor și explorarea societății rurale și urbane din România începutului de secol XX.

Rebreanu a debutat în presa românească în 1908, cu nuvele precum „Codrea” sau „Volbura dragostei”, continuând să se perfecționeze în proză scurtă și dramaturgie. Romanul său „Ion” (1920), descris de Eugen Lovinescu ca „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, oferă o frescă complexă a vieții rurale, abordând teme sociale, economice și psihologice. „Răscoala” (1932) și „Pădurea spânzuraților” (1922) consolidează statutul său de inovator: primul aduce în prim-plan colectivul țărănesc în contextul răscoalei de la 1907, iar al doilea inaugurează romanul psihologic românesc,

inspirat din tragicul destin al fratelui său.

Pe lângă marile romane (Ion, Crăișorul, Răscoala, Gorila, Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra, Jar) Rebreanu a scris numeroase nuvele și schițe: Proștii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932); și piese de teatru (Cadrilul, Apostolii). Liviu Rebreanu a fost directorul Teatrului Național din București și a avut o bogată activitate ca gazetar scriind pentru publicații precum: Luceafărul din Sibiu și Convorbiri critice, Falanga literară și artistică, Scena, Adevărul, Universul literar, Țara noastră, Rampa și Lumina, din București.

Opera lui Rebreanu se remarcă prin realismul obiectiv, construcția psihologică profundă a personajelor și reflecția critică asupra societății românești interbelice. Prin contribuția sa, el a creat prototipul intelectualului și al țăranului român complex, cu idealuri, frământări și conflicte interioare, consolidându-și locul în patrimoniul literaturii române.

„Pădurea spânzuraților” îl aduce în prim-plan pe locotenentul Apostol Bologa, student la Facultatea de Filosofie din Budapesta. Apostol Bologa, originar din orășelul transilvănean Parva, de pe valea Someșului, este fiul avocatului memorandist condamnat la doi ani de închisoare, Iosif Bologa. Acesta îi transmisese fiului său un profund simț al datoriei față de țară și un viu sentiment național, cuvintele lui răsunând și acum în mintea personajului: 

„Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!...”

În aceste condiții, faptul că a făcut parte din Curtea Marțială care l-a judecat pe sublocotenentul ceh Svoboda, vinovat că a încercat să treacă la inamic, și că a fost de acord cu execuția acestuia, declanșează o adevărată criză morală a personajului, care se zbate între sentimentul că a făcut ceea ce trebuie și un apăsător și insuportabil gând că poate lucrurile nu stau chiar așa. 

Moartea sublocotenentului ceh Svoboda, al cărui nume înseamnă „liberate”, privirea acestuia în ștreang, ultima lui suflare devin o obsesie pentru tânărul gânditor și sensibil, educat în spiritul credinței creștine. Această imagine nu-l va părăsi până la moarte și își va pune amprenta asupra întregii lui vieți viitoare. Acest episod evidențiază de altfel tema principală a romanului, și anume, injustiția războiului, care judecă doar faptele, nu și sufletele oamenilor.

În spiritul ciclicității, o trăsătură fundamentală a prozei realiste românești, scena de la începutul romanului revine și în finalul acestuia, mult mai dramatic deoarece îl are ca protagonist de această dată pe Apostol Bologa, personajul de care cititorul s-a atașat emoțional și cu care se simte acum solidar. Cele două scene, care marchează începutul și sfârșitul romanului sunt „unite” simbolic de lumina din privirile celor două personaje care sugerează o „pădure a spânzuraților” – un lung șir de destine umane frânte de război.

Romanul este împărțit în patru cărți. Iată despre ce este vorba în fiecare dintre ele:

CARTEA I

Capitolul 1

În satul Zirin se pregătește execuția prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda, prins încercând să evadeze. Sub un cer mohorât de toamnă, soldații și groparii sapă groapa, iar locotenentul Apostol Bologa asistă la execuție. 
 

Atmosfera este apăsătoare și tristă, iar Bologa este impresionat de curajul condamnatului și de reacțiile emoționante ale soldaților care au lacrimi în ochi. Bologa rămâne profund tulburat de scenă și încearcă să își mascheze propriile trăiri sub aparența simțului datoriei.

Capitolul 2 

După execuția la care a asistat, Apostol Bologa este profund tulburat și încearcă să-și înțeleagă sentimentele. Pentru a scăpa de aceste gânduri, își amintește de copilăria din satul Parva și de familia sa: mama sa, o femeie foarte religioasă, care i-a insuflat credința în Dumnezeu, și tatăl său, Iosif Bologa, un avocat sever și patriot care credea cu convingere în ideal și datorie. Moartea tatălui îl marchează puternic. Apostol simte că și-a pierdut credința și pleacă să studieze filosofia la Budapesta, unde își formează o concepție rațională despre lume și despre datoria față de stat. După logodna cu Marta, fata avocatului Domșa, gelozia și dorința de a-și demonstra valoarea îl determină să se înroleze în armată, unde începe o carieră militară de succes, fiind decorat de mai multe ori și avansat rapid la gradul de locotenent.

Capitolul 3

Bologa primește vești de acasă printr-o scrisoarea de mama sa și află că protopopul Groza a fost arestat deoarece le predica oamenilor să nu renunțe la limba și credința românească. Bologa decide ulterior să se întoarcă pe front, considerând că acolo este mai bine decât în Zirin, satul în care se afla acum.

Capitolul 4

La popota diviziei, se discută despre execuția soldatului Svoboda. Ofițerii dezbat problema vinovăției și a datoriei față de stat: unii, precum Varga și Bologa, susțin că trădarea trebuie pedepsită pentru a apăra patria, în timp ce alții, ca Gross și Cervenco, critică războiul și consideră că viața omului este mai presus de stat. Se evidențiază astfel idei total diferite despre patriotism, umanitate și dreptate. Bologa participă cu reținere la discuție, fiind măcinat în continuare de îndoieli și remușcări. În final, el pleacă împreună cu căpitanul Klapka spre front, încercând să se convingă că sentința dată lui Svoboda a fost justă, deși conștiința lui rămâne tulburată.

Capitolul 5

În unitatea militară, Apostol Bologa discută cu căpitanul Klapka care îi povestește drama sa: fiind ceh, a trăit cu frica de a fi suspectat de trădare și a recunoscut că, din lașitate și din dorul de familie, nu a avut curajul să lupte pentru idealurile naționale ale poporului său. El își amintește cu groază de „pădurea spânzuraților”, unde au fost executați ofițeri cehi vinovați de trădare, și de propria rușine că a ales să trăiască în loc să moară ca ei. Klapka se teme că, dacă nu reușește să distrugă reflectorul rușilor, va fi pedepsit și el. Confesiunea lui îl tulbură profund pe Bologa, care începe să simtă în suflet o ură și o neliniște tot mai mari.

Capitolul 6

Discuția cu Klapka stârnește în sufletul lui Apostol Bologa noi frământări. El se simte dezorientat și începe să-și pună întrebări despre rostul lui în război și despre sensul vieții, realizând că vechile lui convingeri sunt greșite. Tulburat, se răstește la ordonanța sa, Petre, dar apoi îi pare rău și îi mărturisește că este apăsat de suferință și de război. Discuția cu soldatul, care vorbește cu credință despre Dumnezeu, suferință și soarta oamenilor, îl impresionează profund. 

„— Dumnezeu ține cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credință profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viața e pedeapsă. Și numai chinurile trupului și suferințele îndreaptă pe om spre mântuirea sufletului...”

Amintirile despre satul natal și despre cei de acasă îi trezesc lui Bologa un puternic sentiment de solidaritate și dragoste față de poporul său, ajungând să-l numească pe Petre „fratele” și „nădejdea” lui.

Capitolul 7

Și de parcă frământările lui nu ar fi fost deja destule, Apostol Bologa primește de la căpitanul Klapka o veste care îl tulbură și mai mult: divizia lor va fi trimisă pe frontul românesc. Aflând că ar putea lupta împotriva conaționalilor săi, Bologa este disperat și încearcă să găsească o cale de a evita plecarea, cerând ajutor la generalul Karg și gândindu-se chiar la dezertare. Însă căpitanul Klapka îl avertizează că dacă ar încerca asta generalul Karg l-ar putea trimite direct la Curtea Marțială. Conflictul interior îl copleșește, iar el refuză să accepte ideea de a merge pe frontul românesc, considerând acest act o crimă. 

Capitolul 8

Gândindu-se cum ar putea evita să lupte împotriva românilor, Bologa speră să obțină o favoare de la general și decide să distrugă reflectorul inamic pentru a primi o recompensă și a avea astfel șanse mai mari să ceară transferul. Într-o noapte ploioasă, Bologa reușește să nimicească reflectorul ceea ce îl umple de speranță:

„Apostol Bologa trecu înainte prin șanțurile întortocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat și mulțumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute.”

Capitolul 9

Pentru vitejeasca lui faptă este felicitat și propus pentru medalia de aur de către generalul Karg. Când se prezintă în fața acestuia și îi cere să fie mutat pe alt front, explicând că se află într-o „imposibilitate morală”, generalul se înfurie și îl consideră suspect de trădare. Deși este respins și privit cu neîncredere, Bologa pleacă împăcat, regăsindu-și liniștea:

„Se simțea ușurat, ca și când ar fi plâns cu lacrimi fierbinți după o suferință multă vreme înăbușită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinței lui, încât, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înșira frumos, pe o ață, ca pe niște mărgele...”

Capitolul 10

Căpitanul Klapka îl felicită pe Bologa pentru curajul de a-și spune deschis convingerile, dar rămâne uimit când Bologa îi mărturisește că a hotărât să dezerteze și să treacă la ruși. Bologa își justifică intenția prin faptul că a descoperit un adevăr nou despre viață și conștiință, pe care vrea să-l apere cu orice preț. Klapka încearcă să-l oprească, temându-se că va fi prins și spânzurat, dar nu reușește. În cele din urmă, cei doi își iau rămas-bun cu emoție, iar Bologa pleacă hotărât să-și urmeze decizia, în timp ce Klapka încearcă să se protejeze de orice suspiciune.

Capitolul 11

Apostol Bologa se pregătește să dezerteze și să treacă la ruși. El își planifică atent traseul, studiază harta și așteaptă momentul potrivit pentru a pleca în timpul nopții. Deși este tulburat de zvonul unui posibil atac al rușilor, Bologa speră că nu se va întâmpla nimic și își urmează planul. În timp ce veghează la postul de observație, începe însă un bombardament puternic, semn că rușii atacă. În timpul duelului de artilerie, un obuz explodează foarte aproape de el, distruge observatorul și îl rănește grav.

CARTEA A II-A

Capitolul 1

Internat în spital, Apostol Bologa împarte salonul cu locotenentul Varga. După luni de suferință și tăcere, Bologa devine retras și preocupat de propriile gânduri despre viață, moarte și datorie. Deși fusese aproape de moarte și se teme de front, el ajunge să creadă că trebuie să trăiască și să lupte pentru idealul său. Când află că va fi trimis din nou pe front, Bologa își acceptă soarta, deși rămâne frământat de conflicte interioare și de dorul de casă.

Capitolul 2

În timpul călătoriei cu trenul spre front, Apostol Bologa privește peisajul de primăvară și reflectează la schimbările din sufletul său. În vagonul ofițerilor, el discută cu Varga, iar conversația lor devine tensionată. Varga vorbește despre datorie, lege și patriotism, în timp ce Bologa susține că adevărata datorie este față de propria conștiință, chiar dacă aceasta ar însemna să dezerteze. 

Capitolul 3

În trenul care duce soldați și ofițeri spre front, Apostol Bologa este chemat la o discuție cu generalul Karg. În conversație, Bologa mărturisește că în sufletul lui „s-a prăbușit o lume”, sugerând lupta ce se dă în interiorul lui între ceea ce gândește și ceea ce trebuie să facă. Generalul, interpretând situația ca pe o slăbiciune după boală, decide să-l trimită într-un serviciu mai ușor, la coloana de muniții. După întâlnire, Bologa îl recunoaște în tren pe vechiul său prieten din liceu, preotul Constantin Boteanu, cu care vorbește despre situația grea a românilor din zonă. Întâlnirea îl dezamăgește, deoarece frica și resemnarea preotului contrazic idealurile și concepțiile lui Bologa.

Capitolul 4

Apostol Bologa preia conducerea biroului coloanei de muniții din satul Lunca, instalându-se în casa groparului Paul Vidor. În locuința acestuia o cunoaște pe Ilona, fiica gazdei, a cărei prezență și voce îl impresionează și îi creează o stare de neliniște. Tatăl fetei îi povestește despre viața grea din sat în timpul războiului și despre suferințele oamenilor, dorindu-și pacea. După discuție, Bologa pleacă prin sat și își dă seama că își dorește să se întoarcă pe front pentru a-și împlini hotărârea, deși medicul Meyer îl avertizează că este încă slăbit și ar trebui să se menajeze.

Capitolul 5

Apostol Bologa pornește călare spre front pentru a recunoaște terenul și ajunge la postul de comandă al căpitanului Klapka, care îl primește cu bucurie, vorbind cu el despre război și despre frământările sale interioare. La scurt timp apar câțiva prizonieri români, iar întâlnirea cu un ofițer român care îl acuză că luptă împotriva propriului popor îl rănește profund și îi accentuează conflictul sufletesc. Bologa se gândește din nou la planul său de a trece la români.  
 

Întors în sat, el merge la preotul Constantin Boteanu pentru a se destăinui și îi spune că intenționează să dezerteze, rugându-l să-i anunțe mama. Preotul refuză însă de teamă, iar Bologa pleacă dezamăgit și tulburat, simțindu-se tot mai singur și hotărât să-și urmeze planul.

Capitolul 6

La întoarcerea în sat, Apostol Bologa se prăbușește epuizat în cameră, fiind cuprins de frământări puternice și de gândul că în acea noapte trebuie să plece. Se îmbolnăvește însă din cauza oboselii și a tensiunii sufletești, iar doctorul Meyer care îl consultă îi spune că suferă de epuizare nervoasă. Ilona îl îngrijește cu multă grijă și devotament, apropierea care se naște între ei făcându-l pe Bologa să-și uite pentru o vreme neliniștile. După câteva zile, doctorul îi obține un concediu de o lună pentru a se reface, iar Bologa pleacă acasă. Deși ar trebui să fie bucuros, el este tulburat de sentimentele pe care le nutrește pentru Ilona și își dă seama că aproape a uitat de logodnica sa, Marta, ceea ce îl face să se simtă și mai confuz. 

Capitolul 7

Apostol Bologa se întoarce acasă, la Parva, unde este primit cu multă emoție de mama sa. Atmosfera casei și amintirile copilăriei îi aduc liniștea pentru scurt timp. A doua zi, logodnica lui, Marta, îl vizitează, dar vine însoțită de ofițerul Tohaty, ceea ce îl tulbură. Comportamentul ei vesel și apropierea de ofițer îi provoacă gelozie și dezamăgire, făcându-l să înțeleagă că relația lor nu mai este aceeași. După plecarea lor, Bologa reflectează asupra situației și își amintește cuvintele tatălui său despre datorie și identitate. În final, hotărăște să rupă logodna și îi trimite Martei verigheta printr-o scrisoare.

Capitolul 8

Decizia lui Bologa stârnește o adevărată furtună în Parva. Avocatul Domșa vine revoltat la casa familiei Bologa și încearcă să-l convingă să se răzgândească, invocând onoarea și reputația fiicei sale, însă Apostol rămâne neclintit în decizia sa, spunând că nu o mai iubește. În oraș se răspândesc repede zvonuri, iar lumea discută intens pe acest subiect, considerând că motivul ar fi faptul că Marta vorbea ungurește. Pentru a-și apăra reputația, Domșa răspândește această explicație, iar comunitatea ajunge să judece cazul din perspectiva conflictului dintre identitatea românească și loialitatea față de stat. În final, autoritățile locale devin îngrijorate de agitația creată și se gândesc să intervină pentru a calma situația. Notarul Pălăgieșu ia în considerare chiar reclamarea lui Bologa la superiorii săi, și rechemarea lui pe front pentru a restabili liniștea în oraș.

Capitolul 9

Ruperea logodnei cu Marta, stârnește noi îndoieli în sufletul lui Bologa, acesta întrebându-se dacă nu cumva decizia i-a fost influențată de sentimentele pe care le nutrea pentru Ilona și de conflictele sale interioare. Zvonurile din oraș și presiunile pe care le resimte din partea oamenilor îl neliniștesc, mama lui prevenindu-l că atitudinea lui poate avea consecințe periculoase în timpul războiului. Situația devine și mai tensionată în momentul în care Pălăgieșu vine să-l convingă să-și repare greșeala. Discuția degenerează, iar Bologa îl lovește pe Pălăgieșu.

Capitolul 10

Apostol se gândește la viața sa, realizând că iubirea autentică s-a manifestat doar parțial în experiențele sale. În timpul unei ploi prelungite, contemplarea naturii și liniștea pe care i-o inspiră crucea din turnul bisericii îl conduc către o experiență religioasă și emoțională intensă: simte o legătură profundă cu Dumnezeu și cu întreaga creație, găsind în sfârșit pacea interioară și iubirea adevărată pe care le căuta: „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!” 

Capitolul 11

Apostol Bologa trăiește o revelație puternică care îl transformă complet: descoperă bucuria de a trăi, iubirea și prezența lui Dumnezeu în toate aspectele vieții sale, și simte nevoia să împărtășească aceste sentimente cu cei din jur. În același timp, el își rezolvă conflictele personale: îi cere iertare lui Pălăgieșu și se împacă cu Marta, demonstrând curaj și maturitate. În Săptămâna patimilor este rechemat la serviciul militar, iar în momentul în care se urcă în tren are o presimțire rea: „prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimțire neagră în mijlocul unei mari veselii...”

CARTEA A TREIA

Capitolul 1

Apostol se întoarce la post, în satul Lunca, unde revederea Ilonei îi confirmă sentimentele care încolțiseră pentru ea în inima lui. Dialogurile și gesturile lor, pline de sfială și neliniște, sugerează conexiunea intimă și sinceră dintre ei, în timp ce un sărut neașteptat vine să confirme dragostea adevărată pe cale să se înfiripe. 

Capitolul 2

Încercând să afle de ce a fost chemat mai devreme la post, nu primește explicații clare de la superiori. Studiind harta frontului, reflectează la planul său de odinioară de a trece la români și la conflictele sale interioare legate de curaj, datorie și credință. Liniștea momentului este însă tulburată când o vede pe Ilona, iar sentimentele puternice pentru ea îi aduc din nou neliniște, făcându-l să se întrebe cum se împacă iubirea lui pentru ea cu credința în Dumnezeu.

Capitolul 3

La depozitul de muniții se întâlnește cu locotenentul Gross, cu care vorbește despre credință, iubire și ură. Gross susține că ura și lupta sunt adevăratele forțe care conduc lumea, acuzându-l pe Bologa de ipocrizie și de faptul că își ascunde sentimentele naționale în spatele religiei. Tulburat de aceste acuzații, Bologa pleacă frământat și plin de îndoieli. Pe drum îi întâlnește pe Ilona, care îi spune că se teme de el și pe locotenentul Varga, care îi amintește de planul său de a trece la români. Bologa îl vizitează apoi la spital pe căpitanul Cervenco, grav rănit, revedere care îi aduce un moment de liniște și speranță în mijlocul frământărilorsale sufletești.

Capitolul 4

Iubirea pentru Ilona este tot mai puternică, Bologa dându-și seama că nu face nimic altceva de dimineața până seara decât să se gândească la ea. În Vinerea Mare, înainte ca Ilona să plece la biserică, Bologa îi spune că o așteaptă să vină la el la întoarcere, iar fata cedează tentației, abandonându-se în brațele lui Bologa.  

Capitolul 5

Cuprins de remușcări după întâlnirea cu Ilona și simțindu-se vinovat că a tulburat viața fetei, Apostol Bologa se mai liniștește când o vede fericită și plină de încredere. După ce aude comentariile soldaților despre relația lor, Bologa decide să meargă la preotul Constantin Boteanu. În discuția cu acesta, Bologa își mărturisește frământările sufletești și lupta interioară cu credința, spunând că toată viața a căutat pe Dumnezeu fără să găsească liniște. Preotul îi explică faptul că adevărata înțelegere vine din credință neclintită și din experiența vieții, nu doar din rațiune sau cărți. Dialogul îl liniștește pe Bologa, care începe să spere că va găsi împăcarea sufletească prin credință și iubire.

Capitolul 6

Apostol o cere de nevastă pe Ilona de la groparul Vidor. Deși Vidor este la început neîncrezător, considerând că fata lui nu se potrivește cu un ofițer, își dă acordul, după care toți trei merg împreună la preotul satului pentru logodnă.

Preotul Boteanu îi binecuvântează și îi îndeamnă să trăiască în credință. Atmosfera de bucurie este însă umbrită de vestea că trei țărani au fost arestați și vor fi judecați ca spioni, ceea ce îl impresionează profund pe Bologa. Mai târziu, el participă la slujba de Înviere, unde, în mijlocul mulțimii și al luminii lumânărilor, simte o puternică emoție și o mare încredere în Dumnezeu, ascultând cu evlavie cuvintele preotului și cântarea „Hristos a înviat”.

Capitolul 7

În sat se răspândește vestea că trei țărani arestați au fost condamnați la moarte și vor fi spânzurați, iar mai târziu se află că au fost executați fără milă și lăsați atârnați în copaci pentru a la inspira frică celorlalți. Groparul Vidor este profund afectat de cruzimea situației. A doua zi de Paști, căpitanul Klapka îl vizitează pe Bologa povestindu-i despre tensiunile de pe front și despre dezertările soldaților români, sfătuindu-l să fie prudent și înștiințându-l că circulă un zvon cum că soldații români ar putea fi trimiși curând pe alte fronturi. În final, Bologa își pune speranța în Dumnezeu, iar atmosfera devine și mai apăsătoare după ce groparul anunță că numărul celor spânzurați a ajuns la șapte.

Capitolul 8

Apostol Bologa trăiește o perioadă de liniște și fericire alături de Ilona, făcând planuri de viitor și visând la căsătoria lor. Într-o după-amiază însă primește ordin urgent de la comandantul diviziei și este chemat imediat la cartier. 
 

Despărțirea de Ilona îl neliniștește, iar ea presimte că această plecare în grabă nu este un semn bun. În drum, Bologa trece cu automobilul pe lângă locul unde sunt spânzurați cei șapte țărani, lăsați în copaci pentru a servi ca lecție pentru ceilalți. Imaginea lor îl îngrozește și îl face să-și amintească de execuția lui Svoboda, la care participase și el, și în legătură cu care simte acum rușine și remușcare. După acest moment de conștientizare dureroasă, se liniștește privind natura și simțind o profundă pace interioară.

Capitolul 9

La cartierul comandamentului diviziei, instalat în casa primarului, Apostol Bologa află de la pretor că  a fost chemat pentru a înlocui un ofițer bolnav în Curtea Marțială, deoarece urmează să fie judecați mai mulți civili acuzați de trădare. Bologa află totodată că doisprezece prizonieri români sunt ținuți sub pază și probabil vor fi condamnați. După aceea este primit de generalul Karg, care îi spune că justiția militară este esențială pentru menținerea disciplinei și pentru combaterea spionilor și dezertorilor, de aceea îi cere să-și îndeplinească datoria cu maximă responsabilitate, pentru a apăra astfel armata și ordinea din spatele frontului. Bologa acceptă însărcinarea, deși situația îl tulbură profund.

Capitolul 10

Noaptea, după întâlnirea cu generalul, Apostol Bologa este tulburat și pleacă singur prin sat, împins de o chemare lăuntrică pe care nu o înțelege pe deplin. Se întoarce la casa groparului Vidor pretinzând că a uitat harta frontului și își ia la revedere de la Ilona. Ilona înțelege care îi sunt intențiile și își oferă ajutorul, spunându-i că îi poate arăta drumurile prin munți, însă el refuză și îi promite că se va întoarce după ea. După o despărțire dureroasă, Apostol pleacă în noapte, plin de credință și hotărât să-și ducă planul până la capăt.

Capitolul 11

Apostol Bologa e hotărât să treacă pe frontul românesc. Merge prin întuneric, ghidându-se după hartă, și, ajungând în zona dintre fronturi, este convins că dacă reușește să treacă de sârma ghimpată și de patrule, va ajunge în liniile armatei române. Pentru o clipă chiar crede că a reușit să iasă din liniile proprii, dar este surprins de o patrulă și recunoscut de locotenentul Varga, care îl arestează.

CARTEA A IV-A

Capitolul 1

Apostol Bologa este dus sub escortă la postul de comandă. Deși merge liniștit și pare ușurat, el începe să conștientizeze treptat gravitatea situației. La comandament este predat regimentului, iar superiorii discută procedura: trebuie făcut un raport oficial și o percheziție corporală. Din buzunarele lui Bologa sunt luate lucrurile personale, iar harta pozițiilor militare găsită asupra lui confirmă tentativa de dezertare. Epuizat și fără putere să se mai gândească limpede, Bologa rămâne sub pază, copleșit de oboseală, până când adoarme.

Capitolul 2

Apostol Bologa, escortat de soldați, se deplasează spre cartierul diviziei. Pe drum, îl întâlnește pe căpitanul Klapka, care îi promite că va încerca să-l apere. Sublocotenentul care îl însoțește vorbește mult despre viața lui și despre pedepsele pentru dezertare, explicându-i că aceasta se pedepsește cu moartea. În timpul călătoriei, Bologa reflectează la situația sa și se tulbură profund când revede trupurile celor spânzurați de pe marginea drumului. Totuși, observând natura și cerul senin, el simte din nou o dorință puternică de a trăi și încearcă să vorbească cu sublocotenentul, ca și cum ar vrea să-și explice fapta și să arate că este încă viu.

Capitolul 3

Adus prizonier la cartierul diviziei, Apostol Bologa este interogat de pretor. Deși încearcă să-și explice sincer motivele și zbuciumul sufletesc care l-au determinat să încerce să dezerteze, pretorul nu este interesat de explicații, ci doar de fapte. Descoperirea hărții militare în buzunarul lui Bologa îl face pe pretor să construiască o acuzație mult mai gravă, considerându-l șeful unei organizații de spioni și trădători care ar fi vrut să fugă la inamic cu informații militare. Bologa ascultă uimit aceste acuzații, apoi se retrage în sine refuzând să mai răspundă sau să semneze procesul-verbal. În final, el este închis sub pază, în timp ce autoritățile pregătesc continuarea anchetei.

Capitolul 4

Rămas singur în camera în care este închis, Apostol Bologa reflectează la situația sa, la viață în general și la soarta lui. Gândurile îl copleșesc și oscilează între teamă, disperare și încercarea de a-și găsi o justificare pentru faptele sale, sperând că trecutul lui de soldat curajos îl va salva. În același timp, se frământă din cauza posibilului proces și a judecății care îl așteaptă. Spre seară, apariția Ilonei, care îi aduce mâncare și îl încurajează să își pună speranța în Dumnezeu, îi redă speranța și îl face să nu se mai simtă singur.

Capitolul 5

„Acuma plutesc între viață și moarte, între cer și pământ, ca omul care și-a tăiat craca de sub picioare și așteaptă să cadă fără să știe baremi unde va cădea...”

Căpitanul Klapka vine să-l viziteze pe Apostol Bologa și încearcă să-l convingă să-și retragă declarațiile și să mintă pentru a-și salva viața la procesul care urma să înceapă în curând. Klapka îi explică faptul că, printr-o apărare bine construită, ar putea evita condamnarea, însă Bologa refuză să mintă și spune că este pregătit să înfrunte moartea. El îi vorbește despre liniștea pe care a găsit-o prin iubire și credință, considerând că viața obținută prin minciună nu ar avea valoare. După plecarea lui Klapka, pretorul revine pentru a înregistra noi declarații, dar Bologa confirmă că nu mai are nimic de adăugat.

Capitolul 6

Apostol Bologa este judecat în fața Curții Marțiale. Deși apărătorul Klapka încearcă să-l convingă să se apere și să-și salveze viața, Bologa rămâne liniștit și detașat. În timpul interogatoriului, el simte tot mai puternic presiunea întrebărilor și frica de moarte, iar tensiunea îl face să izbucnească disperat, strigând că vrea să fie omorât. După acest moment, se liniștește și rămâne indiferent la desfășurarea procesului, privind crucea de pe masă care îi aduce mângâiere. La finalul dezbaterilor, când procesul se încheie, Bologa se ridică și iese din sală calm, ca și cum și-ar fi acceptat soarta.

Capitolul 7

Apostol Bologa așteaptă verdictul Curții Marțiale. Citind scrisoarea primită de la mama sa, își amintește cu emoție de familie și încearcă să-i scrie un fel de rămas-bun, dar nu reușește din cauza fricii și a gândurilor care îl tulbură. 
 

El oscilează între groaza morții și speranța că ar putea fi achitat, încercând să se liniștească. Când plutonierul îi spune că sentința este deja decisă și se așteaptă doar confirmarea oficială, Bologa rămâne plin de neliniște, dar încă mai speră că soarta lui s-ar putea schimba.

Capitolul 8

După miezul nopții, Apostol Bologa este trezit de venirea pretorului, care îi citește sentința: este condamant la moarte prin spânzurare pentru trădare și dezertare. Rămas singur pentru scurt timp, speră că ar putea fi eliberat, dar speranța dispare când apare preotul Constantin Boteanu pentru a-l spovedi și a-i da ultimele binecuvântări. Bologa îi cere preotului să-i transmită mamei sale ultimele gânduri și îi oferă ceasul lui ca amintire. Apoi este condus de soldați cu torțe spre locul execuției. Pe drum aude plânsul Ilonei, dar preotul îl încurajează să fie puternic. Ajuns la spânzurătoare, vede groapa, sicriul și crucea cu numele său. Înainte de moarte, simte un val de iubire și își ridică privirea spre cer acceptându-și cu seninătate destinul:

„Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară.

Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:

— Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...”

Doar simplitatea și naturalețea cu care este redată magistral de Liviu Rebreanu această scenă egalează dramatismul ei, autorul sugerând astfel delicat faptul moartea este un eveniment la fel de banal ca oricare altul din existența omenească.

Meritele cărții, care face ca ochii cititorului să plângă și sufletul acestuia să tremure, au fost recunoscute pe deplin în epocă, fiind distinsă cu „Marele Premiu al Romanului” în 1924 de Societatea sciitorilor români, tradusă în peste douăzeci de limbi și adaptată cinematografic în 1965 de Liviu Ciulei, într-o producție cinematografică care a câștigat Premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Cannes.

Citiți mai multe informații despre actorul Cosmin Șofron

Cosmin Șofron

Actorul Cosmin Șofron este născut la data de 28 octombrie 1969, la București. La vârsta de 6 ani a început să joace tenis. Pentru următorii trei ani de zile, a crezut că acesta va fi viitorul său. Toate astea până într-o zi când a rupt la antrenament racordajul unicei sale rachete de tenis. Şi, fiindu-i prea ruşine să le spună părinţilor de această întâmplare – care în afară de faptul că putea însemna suspiciuni pe tema valorii sale ca tenisman (daca ar fi zis că e prea slab jucător, şi de aceea a rupt racordajul?), ar fi costat contravaloarea racordajului – Cosmin a renunţat să se mai ducă la antrenamente. A rămas însă un mare fan al tenisului. Şi ocazional, mai şi joacă.

A absolvit la Institutul de Teatru și Film, promoția 1997, la clasa profesorilor Alexandru Repan, Mitică Popescu și Victor Ștrengaru. Debutul său în teatru a avut loc în anul 1988 în mai multe spectacole de revistă la „Estrada Armatei”, sub îndrumarea regizorală a lui Nicolae Frunzetti. De atunci a jucat numeroase roluri în spectacole ca „Mantaua”, de N.V. Gogol (1991), „Bădăranii”, de Carlo Goldoni (2011) sau „Comedia erorilor”, de W. Shakespeare (2011).

De asemenea, activitatea sa este recunoscută și în film. La vârsta de 13 ani Cosmin Şofron face filmul „Vreau să ştiu de ce am aripi”. Un film care va fi într-adevăr un moment de referinţă şi pentru el, ca viitor actor, dar poate şi pentru filmul românesc, având în vedere nenumăratele premii pe care acest film le-a luat, şi în ţară şi în afara ei.  „Triunghiul morții” (1998) și „La Femme de L’Ombre” (2003) sunt doar alte două dintre filmele artistice în care Cosmin Șofron a mai fost distribuit. În spectacole de teatru pentru radio și televiziune și prezentări de televiziune a avut roluri principale în producții precum „Împăratul muștelor”(1994), „Sorocul”(2006), „Nota zero la purtare”(2004), „Nătăfleață și gâsca de aur”(2004) și multe altele.

La momentul actual desfăşoară în paralel cu activitatea de la teatrul "Excelsior" şi o intensă activitate ca regizor de dublaj şi traducător pentru studiourile de dublaje desene animate, în special pentru renumita firmă Disney.

AICI puteți accesa pagina web oficială a lui Cosmin Șofron