Ion

Ion de Liviu Rebreanu este considerat „o epopee a țăranului român” și primul roman obiectiv românesc în legătură cu care Tudor Vianu afirma că: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul.” În aceeași ordine de idei, Șerban Cioculescu vedea în Rebreanu „reprezentantul cel mai acreditat al epicii obiective cu caracter social”.

După ce, la începutul secolului XX, literatura română idilizase satul românesc, prezentându-l ca pe un spațiu pur, o lume a jocurilor, a tradițiilor și a libertății, Liviu Rebreanu, oferă prin „Ion” un roman modern, în stilul realismului dur „practicat” în literatura universală de mari scriitori precum Balzac, Stendhal sau Zola.

Apărut în anul 1920, după șapte ani de elaborare, între martie 1913 și iulie 1920, romanul a fost considerat de Eugen Lovinescu „o izbândă a literaturii românești”, care  sincroniza astfel literatura română cu marea literatură europeană. Nu întâmplător cartea a fost văzută ca un eveniment de referință pentru destinul romanului românesc de mari critici literari autohtoni precum: Eugen Lovinescu, Perpessicius sau George Călinescu.

În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu a publicat în Revista Fundațiilor Regale, sub titlul Mărturisiri, povestea nașterii și scrierii celui mai important roman al său și poate al literaturii române, Ion.

Geneza romanului este legată de trei întâmplări reale care l-au impresionat pe scriitor: imaginea unui țăran care a sărutat pământul cu o dragoste profundă; cazul unui țăran bogat care și-a pedepsit fiica rămasă însărcinată cu cel mai sărac om din sat - episod  redat în nuvela „Rușinea” și discuția cu Ion Pop al Glanetașului, un tânăr foarte sărac, obsedat de dorința de a avea pământ din cuvintele căruia „se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”. Din îmbinarea acestor experiențe s-a născut ideea romanului Ion, numit inițial „Zestrea”. 

Înțelegând că problema pământului era esențială pentru viața satului românesc, Rebreanu a conceput un roman amplu, în care a inclus faptele reale de mai sus, care l-au inspirat,  adăugând și povestea familiei de intelectuali Herdelea, pentru a surprinde drama intelectualilor de la sat, precum și o serie de amintiri pe care le păstra în memorie din vremea copilăriei petrecute la țară, la Târlișua, precum: petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi, etc...

Teama romanului este universul satului transilvanean de la începutul  secolului XX, în  centrul  căruia  se află  țăranul român care luptă pentru pământ.

Nicolae Manolescu considera că Ion este un roman doric, specific primei jumătăți a perioadei interbelice, care ține cont de reguli stricte de construcție. Romanul este structurat în două volume, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, acestea fiind alcătuite la rândul lor din 6, respectiv șapte capitole, împărțite în 6 - 9 secvențe epice care contribuie la unitatea operei. 

Romanul are o construcție circulară, sugerată de metafora drumului: la început, drumul conduce cititorul spre satul Pripas, în universul ficțional, iar la final îl readuce în lumea reală, accentuând ideea continuității vieții. 

Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri: cel al țăranilor, avându-l în centru pe Ion, și cel al intelectualității rurale, reprezentată de familia Herdelea. Aceste planuri se reunesc încă din scena horei de la începutul romanului, unde sunt prezentate personajele și relațiile dintre ele, oferind o imagine amplă și realistă a satului transilvănean. Astfel,  Vasile Baciu bea de necaz pentru că nu este mulțumit de fiica lui, Ana; pe Ion îl vedem urmărind-o pe Ana cu ceva straniu în privire, „parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”; în timp ce alături îi apare Florica, fata văduvei lui Maxim Oprea, „mai frumoasă ca oricând”.

Fiind un roman realist, Rebreanu conturează tipologii de personaje: Ion întruchipează țăranul sărac, arivistul, dar și lăcomia dezumanizantă; Ion Belciug este preotul satului, instanța moralizatoare și liderul spiritual al satului Pripas; Zaharia Herdelea este învățătorul satului, reprezentând tipul intelectualului de la sat, de la începutul secolului al XX-lea, care întruchipează dificultățile intelectualilor români din Transilvania aflată sub administrația austro-ungară; fiul său Titu, este un tânăr aflat în căutarea propriei identități și a locului său în lume, întruchipând visul unirii tuturor românilor; iar cele două femei din viața lui Ion sunt conturate antitetic: Ana, este fata bogată, dar neatrăgătoare, în timp ce Florica, este tipul fetei frumoase, dar sărace.

Protagonistul romanului este Ion, un tânăr obsedat de dorința de a avea pământ. Pentru a-și îndeplini acest vis, renunță la iubirea pentru Florica, o fată săracă, pe care o iubește sincer, și se apropie de Ana, fiica bogatului Vasile Baciu. Lăsând-o însărcinată, îl obligă pe tatăl acesteia să-l accepte ca ginere. După căsătorie, Ion obține toate pământurile lui Vasile Baciu îndeplinindu-și visul de a avea pământ. Însă nu poate renunța nici la dragostea pentru Florica, de care se simte atras în continuare. Relațiile tensionate cu Ana și cu socrul său duc în final la sinuciderea Anei și la moartea copilului lor. Între timp, Florica se căsătorește cu George Bulbuc, rivalul lui Ion. Copleșit de „glasul iubirii”, Ion începe o relație cu Florica, dar este surprins de George și ucis cu lovituri de sapă.

Evoluând  între două  atitudini  extreme: în prima  parte a  romanului e convins că dragostea fără avere nu îi poate aduce fericirea: „Dragostea nu  ajunge  în  viață . . . Dragostea e  numai  adaosul”, în timp ce în a doua parte a romanului își schimbă radical opinia fiind convins că: „ce  folos  de pământuri, dacă  cine  ți-e drag pe lume nu-i al tău?”, Ion sfârșește ucis de propriile pasiuni.

Un sfârșit neașteptat pentru un personaj care părea inițial prototipul omului ambițios care reușește în viață prin forțe proprii. Astfel, inițial Ion ne este prezentat drept un bărbat „iute și harnic ca mă-sa”, căruia pământul îi era mai drag ca ochii din cap și care la școală fusese cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, fiindcă era silitor și cuminte. Însă, încă din școală lui Ion „îi era mai drag să păzească oile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul”. 

Ulterior, când începe să treacă „parcă dinadins” pe lângă pământurile lui Vasile Baciu și să le măsoare din ochi, ba mai mult, când începe să se simtă „stăpânul lor” și să-și facă planuri cum le va lucra, devine evident faptul că această pasiune nu poate duce la nimic bun. 

Din pasiunea pentru pământ, Ion intră în conflict cu Simion Lungu căruia îi micșorează bucata de pământ, intrând cu plugul peste ea, deoarece odinioară fusese a Glanetașilor, din aceeași pasiune îl bate pe George Bulbuc, pe care Vasile Baciu îl voia ginere, pentru că avea avere, iar atunci când Vasile Baciu îl face „sărăntoc” în fața satului, Ion simte că vorbele lui îl „împung drept în inimă”. Deși se căiește când preotul îl dojenește în biserică pentru că l-a bătut pe George, punând ochii în pământ și tremurând de rușine, ulterior, când „rumegă” episodul din biserică, Ion se consolează singur că „robotind oricât, nu va ajunge să aibă și el ceva.” Așadar, merge mai departe cu planul lui perfid de a se îmbogăți prin alte mijloace.

Iar când planurile îi reușesc și se vede stăpân peste pământurile mult visate, Ion redevine umil:

„Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:

Cât pământ, Doamne!”

Însă nu umilința este sentimentul care îl domină pe Ion în aceste clipe, ci mai degrabă sentimentul că acest pământ îl îndreptățea să se simtă puternic și capabil să facă orice își dorește:

„Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă , iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”.

Însă această putere este una fragilă și coruptă, deoarece își are originea în suferința și neputința Anei, alungată și maltratată atât de tatăl ei, cât și de soț. Din această perspectivă, Nicolae Manolescu îl consideră pe Ion „o brută ingenuă, care trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud”. În aceeași direcție interpretativă se înscrie și George Călinescu, care afirmă: „În planul creației, Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu pământ”.

Singurul element care umanizează această fire brutală este dragostea sa mistuitoare pentru pământ, exprimată simbolic în celebrul gest al sărutării acestuia:

„Încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta simți un fior rece, amețitor.”

Acest „fior rece” pare să anticipeze deznodământul tragic al personajului, sugerând că pasiunea sa necontrolată pentru pământ îl conduce inevitabil spre distrugere. În acest destin dramatic, cea mai nevinovată victimă rămâne Ana, sacrificată de ambiția și obsesia lui Ion.

Îndrăgostită sincer de Ion, ea devine victima intereselor acestuia și a cruzimii tatălui său. Nici după căsătorie situația ei nu se îmbunătățește, fiind umilită, bătută și alungată de amândoi. Lipsită de speranță și de fericire, Ana ajunge să vadă moartea ca pe o eliberare și se sinucide, într-o scenă de mare intensitate dramatică.

Dar nici soarta Floricăi nu este mai fericită. Considerată cea mai frumoasă fată din Pripas, ea îl iubește sincer pe Ion, și Ion la rândul lui este îndrăgostit de ea. Însă ambițiile lui nu sunt deloc compatibile cu sărăcia Floricăi, de aceea Ion o va abandona în favoarea Anei, care îi poate satisface nevoia de avere. Florica se căsătorește prin urmare cu George Bulbuc, care este bogat, însă acest lucru nu face decât să-l determine pe Ion să o dorească și mai mult. Cu atât mai mult cu cât contrastul dintre cele două femei este frapant: Ana este „uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți cu pete cenușii”, în timp ce Florica este „aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară” și de „o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea să o ascundă”.

Florica este astfel nevoită să își vadă bărbatul iubit ucis din gelozie de propriul soț, care va sfârși în închisoare.

Romanul are un pronunțat caracter moralizator, iar deznodământul ilustrează pedeapsa pe care Ion o primește pentru încălcarea repetată a normelor morale în încercarea de a obține ceea ce își dorește cu orice preț. Folosirea Anei ca mijloc pentru dobândirea pământului conduce la moartea acesteia și a copilului lor, iar pasiunea sa nestăvilită pentru Florica, deși aceasta este căsătorită, îi aduce propria moarte. În final, pământurile pentru care a sacrificat iubirea, familia și valorile morale ajung în posesia bisericii, fapt ce evidențiază caracterul zadarnic al eforturilor sale și inutilitatea unei existențe întemeiate exclusiv pe ambiție și lăcomie.

Romanul se încheie într-o remarcabilă simetrie compozițională. Dacă la început cititorul este introdus în universul satului prin scena horei, unde întreaga comunitate este reunită, la final, aceeași comunitate participă la sărbătoarea sfințirii noii biserici. De asemenea, imaginea drumului care părăsește satul Pripas răspunde simbolic drumului care conducea spre sat la începutul romanului. Prin această structură circulară, Liviu Rebreanu sugerează continuitatea vieții și permanența comunității, indiferent de destinele individuale care se consumă în interiorul ei. Satul rămâne același, oamenii se schimbă, iar existența își urmează cursul firesc, dincolo de dramele și tragediile care marchează viața personajelor: 

„Pripasul de-abia își mai arăta câteva case. Doar turnul cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde, iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. (...) Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. (...) Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început ...”.