Ciuleandra

Al. Protopopescu afirmă, în volumul Romanul psihologic românesc, că dimensiunea fundamentală a operei lui Rebreanu este tragicul. Privit din această perspectivă, Ciuleandra se impune, prin tema abordată, prin debutul său abrupt și violent, dar mai ales prin evoluția dramatică a personajului principal, drept unul dintre cele mai tensionate și mai profund tragice romane ale scriitorului.

Tema, după cum avea să mărturisească Rebreanu mai târziu, l-a preocupat cu mult dinainte de nașterea acestei opere ce avea să fie tradusă în mai multe limbi și ecranizată în mod excepțional de Sergiu Nicolaescu în anul 1985, într-o producție ce i-a avut în rolurile principale pe  Ștefan Iordache, Gheorghe Cozorici, Ion Rițiu și Anca Szönyi. În 1927, anul publicării romanului, Liviu Rebreanu mărturisea că abordase tema cu 15 ani înainte într-o nuvelă nepublicată, intitulată Nebunul, care fusese inspirată de un fapt real.

Liviu Rebreanu (1885–1944) s-a născut la Târlișua, în Transilvania, fiind al doilea dintre cei treisprezece copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi Diuganu. A studiat la Maieru, unde i-a fost profesor chiar tatăl său, Năsăud și Bistrița, urmând ulterior Școala Militară de la Sopron și Academia Militară din Budapesta. A lucrat o perioadă ca ofițer în armata austro-ungară, dar în 1908 a renunțat la cariera militară, iar în anul următor a trecut clandestin în România și s-a stabilit la București, unde avea să-și construiască treptat cariera literară și jurnalistică.

Consacrarea sa ca scriitor a venit odată cu romanul Ion (1920), operă fundamentală a literaturii române moderne, pentru care a primit Premiul Academiei Române. Au urmat romane precum Pădurea spânzuraților, Ciuleandra și Răscoala, prin care Rebreanu a construit personaje puternice și a explorat teme precum obsesia, iubirea, conflictul social, vinovăția și drama interioară.

Implicat activ în viața culturală, a condus Teatrul Național din București și a fost președintele Societății Scriitorilor Români. A devenit membru titular al Academiei Române în 1939. A murit în 1944, la Valea Mare, lăsând în urmă o operă care a contribuit decisiv la maturizarea romanului românesc.

Ciuleandra urmărește degradarea psihică a lui Puiu Faranga după uciderea soției sale, explorând conflictul dintre ereditate, vinovăție și nebunie. Prin analiza profundă a conștiinței protagonistului, Liviu Rebreanu evidențiază efectele psihologice ale crimei și destrămarea treptată a echilibrului său mintal.

George Călinescu rezumă în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” drama din Ciuleandra astfel:

„Puiu Faranga e odrasla unui boier de viță veche, purtând în sângele său oboseala generațiilor trecute. Familia lui Faranga, tatăl, mătușa, e înfățișată în linii naiv încărcate (protocol, vorbirea limbii franceze, politeță exagerată) și probabil nu intențional, ci din lipsa unei percepții adecvate. Puiu se naște cu instincte criminale, repetând oarecum cazul lui Lantier din La bête humaine de Zola. Ca să primenească sângele familiei, Faranga tatăl a cules de la țară o fată sănătoasă, Mădălina, pe care a crescut-o aristocratic în vederea căsătoriei cu Puiu. Însă Puiu o sugrumă fără motiv. Familia îl internează într-un sanatoriu, sperând să obțină din complezență un certificat de iresponsabilitate. Însă Puiu este chiar un nebun. Materia romanului o formează această trecere treptată de la logica aparent normală la conduita și ținuta demențială.”

Așadar, Ciuleandra este drama lui Puiu Faranga, un tânăr provenit dintr-o familie aristocratică, care își ucide soția, pe Mădălina, fără un motiv aparent. Pentru a-l feri de consecințele juridice ale faptei, tatăl său îl internează într-un sanatoriu, sperând ca acesta să fie declarat iresponsabil. Izolarea și observația medicală declanșează însă rememorarea trecutului, a relației cu Mădălina și a împrejurărilor crimei. Sub supravegherea doctorului Ursu, Puiu ajunge treptat să-și dezvăluie conflictele interioare, obsesiile și pulsiunile reprimate, iar procesul de investigare psihologică surprinde degradarea progresivă a echilibrului său mintal, până la transformarea sa într-un caz de nebunie evidentă.

Titlul romanului, Ciuleandra, face trimitere la un dans popular din Muntenia, caracterizat printr-un ritm alert și progresiv, alegerea sa având o puternică valoare simbolică. În timpul dansului, participanții se lasă cuprinși de o stare de exaltare, abandonându-se ritmului și trăind experiența până la limita rezistenței fizice și psihice. Prin dinamica sa amețitoare, Ciuleandra devine un simbol al pierderii controlului, al pasiunii dezlănțuite și al alunecării treptate spre nebunie. Astfel, titlul anticipează drama psihologică a protagonistului și sugerează degradarea sa mintală.

Iată cum este descris dansul de Puiu Faranga, într-o discuție cu doctorul Ursu:

„Ei bine, doctore, cine n-a văzut Ciuleandra nu-și poate închipui ce înseamnă beția dansului! (Se aprinse. Ochii îi luceau într-un zâmbet fierbinte.) Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înșiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent.

Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele însă înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Șiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze și să stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou, mai strâns, mai încăpățânat, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie. De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, țâșnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun țipăt de fată cu sânii aprinși de strânsoare… Și așa, jocul pare că va continua până ce toți jucătorii își vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită. Dar, brusc, ca și când l-ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge și îngrămădirea de tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimei omenești ar fi deșteptat până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului…”

Dansul Ciuleandra, cu ritmul său frenetic, devine astfel simbolul instinctelor necontrolate și al dezechilibrului sufletesc care îl macină pe protagonist. Dar, Ciuleandra face referire și la un moment cheie din viața lui Puiu Faranga, pentru că în timpul unui astfel de dans a cunoscut-o pe Mădălina, o fată simplă de țărani, din Vărzari, județul Argeș. Tatăl lui Puiu a fost încântat de alegere pentru că plănuia să împrospăteze sângele familiei sale, iar „împrospătarea se poate face (numai) prin amestecul cu un sânge nou, sănătos, tânăr, plămădit cu pământ…” Exact așa cum era cel al Mădălinei…

Romanul Ciuleandra este alcătuit din 31 de capitole și debutează cu un motto sugestiv: „…și nu știi că tu ești ticălos și mișel și sărac și orb și gol…” (Apocalipsa, III, 17). Acest citat are un rol anticipativ, el prefigurând conflictul interior al personajului și sugerând că, dincolo de aparența unei existențe echilibrate și privilegiate, se ascund germenii dezechilibrului și ai impulsului criminal, care vor conduce treptat la destrămarea conștiinței sale.

La fel ca și Pădurea spânzuraților și Adam și Eva, Ciuleandra face parte dintr-un ciclu de opere care depășesc realismul clasic, conținând elemente de factură naturalistă, precum ereditatea, care este văzută ca un factor primordial în evoluția individului. În cazul de față, Puiu Faranga, descendent al unei familii boierești decadente, este marcat de o degradare biologică și psihică ce îl conduce spre crimă și nebunie. Totuși, romanul depășește perspectiva naturalistă prin accentul pus pe analiza conflictului interior și a conștiinței personajului.

Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri: rememorarea trecutului, prin care Puiu încearcă să-și explice crima, și degradarea sa psihică progresivă, care culminează cu acceptarea propriei vinovății și prăbușirea definitivă în nebunie.

Acțiunea debutează brusc, fără menajamente, cititorul pomenindu-se în plină scenă a crimei. Puiu Faranga își ucide soția, pe Madeline, cu doar puțin timp înainte de a pleca la Balul Curții, dintr-un motiv necunoscut nici de el, gest care îl aruncă într-o stare de incertitudine profundă:

„Câteva clipe avu simultan toate certitudinile: că trăiește și că e moartă, că a ucis-o și că n-a ucis-o, că nu s-a întâmplat nimic și că s-a sfârșit tot… În aceleași clipe însă își mai reamintea cum, pe când se năpustise asupra ei, îi stăruise în creieri, ca o poruncă, gândul că trebuie s-o omoare și că totuși n-are să moară… ”

Vestea se răspândește repede în toată casa. Tatăl său, Policarp, își vede astfel într-o secundă năruite planurile pe care le avea pentru unicul său fiu pe care îl adora și care ar fi trebuit să ducă mai departe averea și prestigiul familiei, în timp ce mătușa băiatului, Matilda, care se ocupase de îngrijirea acestuia de la vârsta de patru ani, după moartea prematură a mamei sale, îl îmbărbătează, inspirându-i curaj să treacă peste această încercare grea.

Policarp își folosește influența de fost ministru al justiției pentru a rezolva situația cât mai rapid, apelând la prefect și la procurorul șef. Însă grija lui cea mai mare nu este gravitatea faptei comise, ci evitarea compromiterii onoarei și prestigiului familiei. Pentru a evita scandalul public, procesul și distrugerea reputației numelui Faranga, încearcă să obțină declararea iresponsabilității fiului său și internarea acestuia într-un sanatoriu. Hotărârea acestuia este să dea vina pe un moment de rătăcire, care ar fi perfect justificat și de înțeles într-o familie atât de veche ca a lui: „Un moment de nebunie criminală e admisibil într-un neam al cărui sânge, prin vechime, s-a sărbezit sau s-a îngroșat prea mult…” Se hotărăște așadar rapid internarea lui Puiu în sanatoriul Demarat de la Șosea, rămânând stabilit ca următorii pași să fie stabiliți pe parcurs.

Rămas singur, între cei patru pereți ai camerei care i-a fost alocată în sanatoriu, Puiu este frământat de vise, gânduri, mustrări de conștiință și un dureros sentiment de vinovăție, neînțelegând nici el cum de viața lui a deviat într-o astfel de direcție. Se simte ca „o jucărie stricată aruncată între patru ziduri”, fiind acuzat de omucidere, arestat preventiv și suspect de nebunie. Mai rău decât atât, îl mustră conștiința că o înșelase de atâtea ori pe Mădălina și simte că i se face dor de ea… Cât despre întrebarea care îi revine obsesiv în minte: „De ce a omorât-o?”, singurul răspuns pe care îl poate găsi este: „Nu știu. Nu știu. Nu știu.”

Doctorul Ion Ursu care îi preia cazul, îi prezintă succint situația în care se află și încearcă să deslușească împreună cu el cauza crimei. Puiu recunoaște că nu avea absolut nici un motiv:

„Madeleine era tăcută, ca totdeauna. Am întrebat-o ceva, nu știu ce. N-a răspuns. Am repetat întrebarea și ea s-a uitat la mine parc-ar fi fost absentă. N-avea nici o răutate, nimic provocator, nimic supărător, ci numai o absență, și cu toate astea m-a cuprins o mânie, îmi aduc aminte, ceva ce nu mai simțisem niciodată. Îmi vâjâiau urechile și mi se părea că ea țipă și mă insultă, nu știu de ce mi se părea. În același timp îmi dădeam totuși seama că ea tace, că n-a scos un cuvânt, că doar se uita la mine, poate puțin mustrător, în sfârșit…

Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în țipătul cela care-mi vâjâia mereu în timpane, știu eu… nu știu… Și atunci n-am mai putut îndura țipătul și m-am năpustit asupra ei… Voiam să-i curm țipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu știu… Iar ea, uluită de gestul meu, nu s-a clintit din loc și nici nu s-a apărat. Dacă s-ar fi apărat, desigur mi-aș fi revenit și nu s-ar fi întâmplat nimic… Dar nu s-a apărat și asta m-a înfuriat mai tare … și… și… furie, furie…”

În momentul în care doctorul insinuează că motivul crimei ar fi putut fi gelozia, din cauză că Mădălina era o femeie foarte frumoasă, Puiu neagă, considerând că asta ar fi fost o minciună sfruntată.

După consultație, Puiu rememorează discuția purtată cu doctorul și ajunge la concluzia că acesta nu îi dorește binele. Faptul că medicul îi mărturisise că o cunoscuse pe Mădălina îi alimentează suspiciunea că o iubise în taină și că, din acest motiv, îi este ostil. Convins că se află în pericol, Puiu consideră că, pentru binele său, trebuie mutat de urgență într-un alt sanatoriu. Încercând să părăsească încăperea, constată că ușa este încuiată și izbucnește într-un acces de furie, lovind cu pumnii în ușa de sticlă și cerând să i se deschidă. Tatăl său îl găsește în această stare de surescitare, iar Puiu încearcă să-și justifice reacția, susținând că gardianul i-a încălcat libertatea închizând ușa fără a-i cere permisiunea.

Tatăl său aflase între timp că profesorul Demarat, directorul sanatoriului și fostul său coleg de bancă din liceu lipsește din țară aproximativ trei luni, fapt ce le îngreuna situația, întrucât cu profesorul Ursu nu era în relații atât de bune. Pe de altă parte, își „mângâie” odorul spunându-i că:

„i-a admis cea mai mare libertate: să citească ce dorește, să se distreze, să primească vizite când va fi mai liniștit, să facă plimbări în grădină cu gardianul…

Va lua masa cum îi place, fără nici o restricție, i se vor procura ziare… În sfârșit să se poată simți ca acasă. Bătrânul se gândise chiar să-i trimită un fecior care să-l servească; doctorul însă zice că asta ar fi împotriva regulamentului sanatoriului.”

Când rămâne singur, Puiu continuă să caute răspuns la întrebarea care îl macină: De ce a ucis-o pe Mădălina. Ajunge în cele din urmă la concluzia că avea instinctul de ucigaș în sânge, de aceea îi plăcea în copilărie să asiste la sacrificarea animalelor de casă și de aceea unele femei îi spuseseră în trecut mai în glumă mai în serios „că se poartă în iubire ca un criminal sadic”.

Când citește ziarele, pentru a mai uita de gânduri, dă peste necrologul Mădălinei și i se pare sadic că acesta începe chiar cu numele lui, bucurându-se însă că în necrolog s-a folosit numele ei de fată, Mădălina și nu cel primit ulterior, după căsătoria cu el, Madeline, ca să sune mai aristocratic: “Săraca Madeleine!” oftă iarăși Puiu. “Măcar moartă și-a reluat numele ei care i-a fost atât de drag!”. Și află totodată că înmormântarea fostei sale soții va avea loc a doua zi, marți, pe 13 februarie.

A doua zi, la ora înmormântării, Puiu este copleșit de regrete:

„Puiu se așeză în genunchi, lângă fereastră, cu fruntea sprijinită pe pervaz, și prinse să se roage fierbinte. Nu mai știa nici o rugăciune afară de Tatăl nostru, dar și aceasta îi ajungea acuma. O repetă de sute de ori, cu evlavie, cu lacrimi și cu însetare. În răstimpuri se întrerupea și suspina din profunzimile inimii:

— Iartă-mă, Madeleine, fie-ți milă de mine!”

După înmormântare, mătușa Matilda și tatăl său vin să îl viziteze, și, preocupat fiind de faptul că îl găsește mai posomorât decât cu o zi înainte, tatăl său îl întreabă care este motivul întristării sale. Răspunsul vine prompt și demn de o persoană perfect lucidă:

„ — Poate că alaltăieri nu-mi dădeam încă seama! zise Puiu gânditor. În două zile un om, singur cu sufletul lui, între patru ziduri, înțelege mai mult decât altfel în douăzeci de ani!”

În ciuda faptului că este vizitat zilnic de tatăl său și de Matilda care încearcă să îi aducă alinare, Puiu conștientizează că:

„Tragediile ca și bucuriile cele mari omul le trăiește totdeauna în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, își simte și singurătatea mai mare.”

Singura alinare în această suferință chinuitoare este imaginea Mădălinei care îi revine neîncetat în minte zi și noapte: „Ea îi zâmbea trist și, drept răspuns, îl săruta pe frunte cu buze reci. Cu sărutarea aceasta și ochii umezi se deștepta totdeauna.”

Treptat, Puiu începe să îndrăgească din ce în ce mai mult consultațiile cu doctorul Ursu, pentru că în timpul acestora rememorează cele mai frumoase clipe petrecute în prezența Mădălinei. Pe de altă parte, tatăl lui, îl consideră periculos pe doctorul Ursu, pentru că știe din surse sigure că îi urăște pe ciocoi, sfătuindu-l pe Puiu să fie de acord cu mutarea în alt sanatoriu, pentru că de scrisoarea doctorului depinde viața lui: „Nu e prudent să-ți lași viitorul în mâinile unui om care e adversar declarat al clasei sociale din care faci parte!” Dar Puiu refuză mutarea simțindu-se pregătit să-și înfrunte pedeapsa, oricare ar urma să fie aceasta: „Prin urmare, stau aci, cum aș sta oriunde, și aștept liniștit să vie ceea ce trebuie să vie!”

Însă, după trei săptămâni de reflecție la propriile fapte, Puiu nici nu mai așteaptă verdictul medicului, considerând că unicul motiv pentru care a ucis-o pe Mădălina este:

„Adevărul adevărat e că sunt nebun! M-am constatat eu însumi, doctore! Nu o clipă de nebunie, cum credea sau voia să facă să se creadă bietul tata, ci o nebunie definitivă și iremediabilă! Din nenorocire, asta e realitatea, doctore!”

Tulburarea psihică a lui Puiu se accentuează pe zi ce trece. Astfel, o simplă plimbare de primăvară se transformă într-o experiență apăsătoare atunci când observă numărul 13 al unei case. Acest fapt banal, declanșează în mintea lui o serie de asocieri obsesive cu moartea Mădălinei și cu propriul destin. Treptat, coincidențele numerice îi alimentează convingerea că el și Mădălina au fost victimele unui destin predestinat. În paralel, neîncrederea lui în medic se transformă în convingerea delirantă că acesta îi este dușman și urmărește să-l distrugă. În final, Puiu îi cere cu disperare tatălui său să-l mute din sanatoriu, mărturisindu-i că simte că își pierde mințile, semn al agravării dramatice a dezechilibrului său psihic.

Îngrijorarea lui Puiu crește și mai mult, în momentul în care află de la gardianul Andrei Leahu că doctorul Ursu era consătean cu Mădălina, fiind originar din Vărzari, județul Argeș. Atunci, bănuielile lui se dovedesc a fi adevărate. Doctorul Ursu îi mărturisește că o iubise pe Mădălina și că sosirea lui Puiu la Vărzari îi distrusese speranța unei vieți alături de ea. Puiu înțelege astfel că întreaga sa relație cu Mădălina fusese marcată de o iubire ascunsă, pe care nu o cunoscuse, și ajunge să-și explice crima prin gelozie și sentimentul că nu-i putea aparține niciodată cu adevărat.

Ursu îi respinge însă justificarea, afirmând că, dincolo de rivalitatea lor, el este medicul, iar Puiu pacientul, iar fapta trebuie judecată în această lumină.

În ziua propunțării verdictului, Puiu mărturisește că ar fi simulat nebunia pentru a scăpa de pedeapsă, dar reacția sa violentă și incoerentă la îndoiala lui Ursu îi trădează tocmai dezechilibrul pe care încearcă să-l nege. Repetarea obsesivă a ideii că „nu sunt nebun”, urmată de reluarea dansului Ciuleandra, confirmă degradarea sa psihică și îl determină pe doctor să-l cheme de urgență pe tatăl lui Puiu.

Când bătrânul Faranga vine la sanatoriu pentru a anunța mutarea lui Puiu, doctorul Ursu îi dezvăluie că starea acestuia s-a agravat brusc și că internarea este indispensabilă. Confruntat cu imaginea fiului său dansând obsesiv Ciuleandra, Faranga înțelege gravitatea bolii și se prăbușește sufletește, în timp ce doctorul îi mărturisește că nu mai poate promite nicio salvare.

Dincolo de rezervele formulate de o parte a criticii cu privire la construcția sa narativă, Ciuleandra își dezvăluie adevărata miză în explorarea unei „taine sufletești mari”: iubirea dusă până la crimă. În pofida propriilor îndoieli privind caracterul livresc al construcției, Liviu Rebreanu descoperă în Ciuleandra nu un simplu exercițiu de virtuozitate narativă, ci expresia unei „taine sufletești mari” – iubirea care, împinsă la limită, se transformă în obsesie și crimă. Din această perspectivă, romanul își depășește aparența de intrigă senzațională și se impune ca o explorare a abisurilor psihicului uman, în care pasiunea, gelozia și destinul se întâlnesc într-o dramă a degradării sufletești