Corigent la limba română de Ion Minulescu este un roman autobiografic, semnat de unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului românesc. Despre autorul volumului „Romanțe pentru mai târziu”, Eugen Lovinescu afirma că principalul său merit în literatura română este acela de a fi fost „adevăratul stegar al mișcării simboliste”, iar Ion Trivale îl considera un autentic „maestru simbolist”. Într-adevăr, Minulescu a avut un rol esențial în afirmarea și popularizarea simbolismului în spațiul românesc, reușind să facă accesibilă publicului larg o orientare literară prin excelență rafinată și destinată unui cerc de inițiați. Poezia sa, apreciată pentru sonoritatea deosebită, muzicalitate și expresivitate, s-a bucurat de un mare succes și a ocupat un loc distinct în literatura română interbelică.

Dacă poezia i-a adus consacrarea, proza lui Ion Minulescu nu a cunoscut același succes la public și la critică, cu puține excepții. Cu toate acestea, personalitatea sa culturală depășește cu mult sfera creației literare. Etern îndrăgostit de frumos, susținător al artelor plastice, critic de artă și colecționar pasionat, Minulescu a contribuit în mod decisiv la promovarea și afirmarea culturii românești.

Activitatea sa publică și culturală a fost, de asemenea, remarcabilă. În calitate de redactor și director al revistelor simboliste Revista celorlalți (1908) și Insula (1912), a susținut afirmarea noii direcții estetice. Între anii 1914 și 1919 a ocupat funcțiile de șef al Biroului de Presă și director de cabinet în cadrul

Ministerului de Interne, iar între 1922 și 1940 a fost director general în Ministerul Cultelor și Artelor. În 1923 a inițiat deschiderea primului  Salon Oficial de Pictură, iar în 1926 a devenit director al Teatrului Național din București. Ca recunoaștere a activității sale literare, a primit, în 1928, Premiul Național pentru Poezie.

Opera lui Ion Minulescu cuprinde poezie, proză și dramaturgie. În poezie, volumul Romanțe pentru mai târziu (1908) reprezintă un moment de referință al simbolismului românesc, prin promovarea versului liber și prin înnoirea limbajului poetic, în timp ce volumele Strofe pentru toată lumea (1930) și Nu sunt ce par a fi (1936) marchează o orientare tot mai accentuată spre grotesc și ironie.

În proză, volumele Casa cu geamurile portocalii (1908), Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920) și Cetiți-le noaptea (1930) reunesc povestiri cu atmosferă simbolistă și decadentă, adesea străbătute de accente fantastice. Dintre romanele sale se remarcă Roșu, galben și albastru (1924), Corigent la limba română (1928) și 3 și cu Rezeda 4 (1933).

În dramaturgie, Minulescu se evidențiază prin piese de factură modernă, precum Omul care trebuie să moară (Ciracul lui Hegesias), Manechinul sentimental, Allegro ma non troppo și Amantul anonim, opere influențate de tehnicile teatrale moderne și de modelul pirandellian. Prin întreaga sa activitate, Ion Minulescu rămâne una dintre personalitățile complexe și reprezentative ale culturii românești interbelice.

Revenind la romanul cu accente autobiografice Corigent la limba română, precum și la proza lui Ion Minulescu, trebuie menționat faptul că viziunea scriitorului asupra literaturii și a rolului acesteia era cât se poate de simplă. Din perspectiva sa, literatura are înainte de toate menirea de a încânta și de a captiva cititorul. Ea nu urmărește profunzimi filosofice sau morale, ci pune accentul pe libertatea imaginației, pe seducția artistică și pe plăcerea estetică, cultivând o aparentă frivolitate care, susținută de talent, a dat naștere unei opere originale și atrăgătoare.

Publicat în 1928, când autorul avea 47 de ani, Corigent la limba română este un roman cu accente autobiografice în care Ion Minulescu evocă, cu nostalgie și cu un discret spirit de fanfaronadă, adolescența sa petrecută la Pitești, perioada studiilor făcute la București, anii petrecuți la Paris, unde pleacă să studieze Dreptul, peregrinările prin Italia și revenirea în țară și încercarea de a-și construi o carieră. Romanul urmărește experiențele unui licean pasionat de poezie, surprinzând primele sale aventuri amoroase și procesul de maturizare afectivă și sentimentală. Chiar dacă unele întâmplări au fost modificate de scriitor pentru a spori plăcerea lecturii, el însuși recunoaște spre finalul romanului, că toate poveștile relatate în carte, sunt în egală măsură adevărate:

„E poate singura întâmplare din vieața mea care merită să fie povestită exact, așa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu... Asta, însă, nu însemnă că n-au fost și ele tot atât de adevărate.”

Această afirmație contrazice opinia criticului Alex Ștefănescu care considera că romanul este „vag autobiografic”, chiar dacă se confirmă faptul că realitatea este adesea deformată de imaginație și de spiritul ludic al autorului.

Deși Corigent la limba română nu este, poate, cel mai izbutit roman autobiografic din literatura română, el păstrează, pentru orice cititor care se caută pe sine devorând cu nesaț cărți din cele mai diverse literaturi – rusă, japoneză, engleză, franceză, coreeană, norvegiană sau turcă –, acel gust inconfundabil de… acasă. Iar literatura română, redescoperită la vârste mai înaintate, după întâlnirea cu marii autori ai literaturii universale, dobândește un farmec aparte, greu de egalat.

Romanul nu este împărțit pe capitole, fiind doar o poveste care curge și străbate cu repeziciune anii copilăriei și tinereții autorului.

La începutul romanului, facem cunoștință cu Bucu, elev în clasa a VI-a de liceu (echivalentul actualei clase a X-a), aflat în vacanța de vară și rămas singur acasă, la Pitești, în timp ce mama sa este plecată la Slatina pentru înmormântarea bunicului. Tot acum, sunt prezentate și câteva elemente autobiografice ale autorului: aflăm că acesta nu și-a cunoscut tatăl natural, care murise înainte de nașterea sa și că mama lui se recăsătorise cu un căpitan.

În absența mamei, Bucu își petrece timpul alături de cei mai buni prieteni ai săi: Mihăiță, fiul unui cizmar sărac, mereu premiant, și Cotan, fiul prefectului, un elev veșnic corigent, care promovează însă datorită influenței tatălui său. Referindu-se la această etapă a vieții, autorul se caracterizează simplu și nostalgic: „Eu sunt așa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.”

Într-una dintre seri, Margareta, croitoreasa familiei, însărcinată să aibă grijă de el în lipsa mamei și cu aproximativ zece ani mai în vârstă decât el, îl inițiază în tainele iubirii fizice, experiență care marchează începutul maturizării sale.

La scurt timp după înmormântarea bunicului său, Bucu pleacă și el la Slatina, unde este întâmpinat în gară de verișoara lui Steluța și de soțul acesteia, Georgică. 

Revederea nucului unde își petrecuse anii copilăriei citindu-i pe Werther și pe Manon Lescaut, îi stârnește nostalgii autorului care realizează că nu mai este copil. Același gând îi vine în minte și când zărește cimitirul, gândindu-se că bunicul său a murit chiar când și-a început el viața cu adevărat: „Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în vieață...”, dar și atunci când conștientizează că este mai cult decât verișoara lui Steluța, deși este mai mic cu trei ani decât ea: „Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea și nu știe că, deși mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în vieață aproape cam la aceeaș dată.”

Cu inima împărțită între Margareta, prima femeie care îl făcuse să cunoască fiorii dragostei și Steluța, pe care o consideră prima lui mare iubire și prima victorie sentimentală, vacanța trece repede și reîncepe școala. Cei trei colegi de bancă ai săi sunt Mihăiță, Contan și Ionescu Spiridon, poreclit Chiostec, - fiul unui țăran chiabur dela Merișani, care voia să-l facă doctor.

Începutul de an vine cu emoții specifice acestei etape, întrucât copiii își fac griji că au patru profesori noi, care nu îi cunosc și care ar putea fi mai exigenți la examene. Ei nu îi apreciază prea mult pe noii profesori, considerându-i prea tineri și neexperimentați, cu excepția profesorului de geologie, care le câștigă repede simpatia. Cele mai mari temeri le au la matematică și limba greacă, în timp ce la limba română sunt încrezători.

Scriitorul, care scria poezii și se pricepea la cuvinte încă de la acea vârstă, primește o „comandă” de scrisoare de dragoste de la Chiostec care e îndrăgostit de modista Anișoara. Deși nu o consideră frumoasă și are îndoieli că îl va prefera pe Chiostec în locul lui Cotan, care o place și el, Bucu compune scrisoarea, fiind răsplătit pentru ea cu un dar de la țară: brânză, mere și nuci.

Copiii din vacanța de vară care se jucau de-a căderea Plevnei, s-au transformat, parcă peste noapte, în niște tineri bărbați dornici de alte plăceri. Bucu și Cotan frecventează „salonul” din strada Libertății al lui madam Gutuie, unde cei doi se pot bucura în liniște de aventuri amoroase contra cost. Într-o seară, cei doi se hotărăsc să îl ia și pe Mihăiță cu ei, deoarece el nu fusese încă inițiat în tainele amorului. În acea seară, Cotan are parte de o mare surpriză, fata care i se oferă fiind chiar Anișoara, fata de care era îndrăgostit Chiostec. Bucu îl compătimește pe Chiostec gândindu-se la cât de mult ar suferi acesta dacă ar afla adevărul.

„Cum trece vremea!... Și oamenii ce repede se schimbă cu vremea!... Copiii mai ales se schimbă vertiginos... Acum un an ne jucam de-a „căderea Plevnei”. Anul acesta, aceiași trei colegi de bancă ne jucăm de-a „răpirea Sabinelor”...”

Autorul rememorează în continuare cu umor și nostalgie și alte momente din adolescență care i s-au întipărit în minte precum: mersul cu Ajunul și vizita la Cotan acasă, unde descoperă cum arată casa unui bogătaș adevărat, dar și cât de frumoase sunt surorile lui Cotan, Oița și Lizica; faptul că a râs de bietul

Mihăiță când a aflat că s-a îndrăgostit de Lizica, gândind: Băiatul cismarului de pe Scoroboaia iubește pe fata prefectului de Argeș; dar și frământările adolescenței cu privire la ce înseamnă cu adevărat să iubești:

„Dar ce înseamnă oare a iubi?... Cum este când iubești cu adevărat?... Cum a iubit Werther pe Charlota și Des Grieux pe Manon Lescaut, sau cum iubește Chiostec pe Anișoara și Mihăiță pe Lizica?...”

Apoi rememorează aventura cu Kety Ceaușoglu, prietena mamei sale, mult mai în vârstă ca el, dar mai tânără decât mama lui, aventură care avea să îi strice relația lui Bucu cu profesorul de română, care o vizita și el în momentele în care soțul acesteia era plecat din localitate, și care îl surprinde în casa acesteia într-una din zile.

Profesorul nu va trece cu vederea incidentul și își va lua revanșa cu ocazia primei lucrări de control la limba română de după nefericita întâmplare, când, Bucu, primește ca subiect analiza poeziei „Umbra lui Mircea. La Cozia” de Grigore Alexandrescu. 

El refuză să scrie, susținând, într-un gest de frondă, că poezia nu reflectă realitatea, ci este rodul imaginației autorului, întrucât descrierea mănăstirii din poezie nu seamănă deloc cu realitatea. Profesorul profită de această ocazie pentru a se răzbuna și îl dă afară din clasă. La sfârșitul anului, deși Bucu excela la limba română, rămâne corigent la această materie, iar în toamnă este lăsat repetent.

Drept pedeapsă pentru eșecul său și pentru rușinea adusă familiei, mama sa îl obligă să-și petreacă vacanța de vară la Pitești, departe de via sa dragă de la Slatina și de nucul în care își amenajase „turnul de fildeș”, dar mai ales, departe de Steluța, verișoara lui. Astfel, este nevoit să se resemneze cu o vacanță monotonă la Pitești, care se va dovedi în cele din urmă plină de aventuri: Mihăiță îi cere ajutorul pentru a împiedica nunta Lizicăi, Nicolae Țăpuș îl duce să asculte o misterioasă ghitaristă, în care Bucu o recunoaște pe Margareta, față de care încă simte atracție, deși în fiecare seară este ocupat cu Kety, prietena mamei sale. Cotan, pe de altă parte, îl înștiințează că are o  aventură cu verișoara lui Steluța, la Govora, unde își petrece vacanța și că au fost prinși împreună de soțul acesteia. 

Cu astfel de aventuri, vacanța de vară trece repede și Bucu se pomenește că trebuie să plece la pensionul de la București unde îl înscrisese mama lui, având emoții pentru lumea nouă pe care avea să o descopere acolo. 

La București, după o perioadă monotonă de liniște, Bucu se implică într-o relație cu Madam Mary, îngrijitoarea internatului. Descoperit de Părintele Simion, subdirectorul pensionului, care avea și el o relație cu Madam Mary, riscă  exmatricularea, dar scapă doar cu o amendă.

Curând, va afla de la colegii lui de clasă despre sinuciderea lui Mihăiță, veste care îl marchează profund și îl face să se gândească la faptul că iubiri tragice ca în Suferințele tânărului Werther, scrisă de Johann Wolfgang von Goethe,  există și în realitate.

După terminarea liceului, decide să își continue studiile la Paris, fiind condus la gară de prieteni și familie. Surpriza cea mare vine din partea lui Kety, care decide să-l însoțească până la ieșirea din țară, pentru a-i mărturisi  iubirea.  

Plecarea e scăldată în lacrimi amare. Lacrimile lui Kety care nu îl va mai vedea curând. „Lacrimile” nucului din Slatina pe care Bucu nu îl mai văzuse de două veri și lacrimile autorului care se simte dezrădăcinat și nu știe când își va mai revedea nucul iubit:

„La Pitești, m-am despărțit de mama... 

La Slatina, de nuc... 

La Craiova, de Kety... 

La Vârciorova, mă despart de țară!...”

După terminarea liceului, naratorul pleacă la Paris cu intenția de a studia Dreptul, dar timp de trei ani se lasă prins în chefuri și aventuri amoroase, reușind să promoveze doar un singur examen. 

Acolo o reîntâlnește pe Lizica, care se prezintă acum drept Princesa Romanowska. Între timp, ea a devenit o veritabilă curtezană, după un mariaj eșuat cu un fost coleg al tatălui său, prefect într-un alt județ. Devenită amanta Marelui Duce Alexei al Rusiei, Lizica este părăsită brusc odată cu izbucnirea războiului ruso-japonez din 1905, când acesta este nevoit să se întoarcă de urgență în țară.

Lizica realizează cea mai succintă descriere a modului în care Parisul schimbă oamenii:

„— Ce bine ai făcut c-ai venit la Paris... Brava ție... Nu e așa că-ți place?... Zici c-ai venit să faci dreptul?... De!... Știu și eu?... Nu cred că-l poți sfârși... Aici oamenii vin să se strâmbe, nu să se îndrepte...”

După plecarea ducelui și după ce cheltuiește toți banii pe care acesta i-i lăsase, Lizica ajunge să trăiască din banii lui Bucu care o iubește așa cum nu mai iubise nicio femeie până atunci. Acesta face haz de necaz pe seama faptului  că, deși Lizica fusese sfătuită de medici să mănânce cât se poate de mult, întrucât suferea de tuberculoză, ea „mânca” de fapt bani:

„Așa mănâncă Lizica... mult... enorm de mult... poate fiindcă i-au recomandat doctorii să se supra-alimenteze. Lizica, însă, depășește până chiar și prescripțiile medicale. Mănâncă tot ce vede cu ochii. Mie bunăoară, până azi, mi-a 
mâncat ceasornicul de aur care-l aveam dela tata, inelul cu briliant pe care mi-l dăduse mama mare, când am plecat la Paris, două rânduri de haine, un pardesiu și leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase 
pe trei luni de zile...Mănâncă tot ce vede cu ochii.”

Bucu trebuie să se întoarcă în țară ca să-și preia moștenirea la împlinirea vârstei de 18 ani și să-și prelungească amânarea serviciului militar. Speră ca din țară să se întoarcă cu bani suficienți, astfel încât să o cucerească definitiv pe Lizica. Însă când ajunge acasă, la Pitești, îl așteaptă o telegramă de la ea în care îi cere 5000 de lei ca să se interneze în sanatoriu. Disperat să o ajute și refuzat de mama sa, Bucu se gândește să ceară bani de la Cotan, întrucât Lizica se certase cu familia ei nu nu mai vorbea cu ei de trei luni. Cotan era însă la București, unde o urmase pe Lizica care își urmase la rândul ei soțul, care fusese numit între timp profesor la București. Din  fericire, Kety nu plecase nicăieri și se oferă bucuroasă să îl ajute. Însă pentru ajutorul oferit, el se simte vinovat:

„Pentru tot ce-mi oferă ea, eu nu-i pot da în schimb decât iluzia satisfacției grotești, pe care un expres de lux o dă unei gări secundare în care se oprește câteva clipe numai.”

Revenit în țară, află vești despre foștii colegi de liceu, unii dintre ei pregătindu-se de licență, alții împotmolindu-se la fel ca el, iar alții descurcându-se așa cum puteau:

„Cotan este funcționar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina și s-a întors acasă la Merișani. Țăpuș Nicolae cântă cu ghitara într-o cârciumă de lângă Gara de Nord. Baruch David face gazetărie, fiindcă știe și limba germană, iar Popescu Virgil a intrat în conservator și este probist la Teatrul Național.”

Constată însă, că după trei ani de absență din Pitești, se înstrăinase foarte mult de ținuturile natale, gândul că se va întoarce din nou la Paris fiind pentru el o dulce alinare. În ciuda acestui fapt, pe drumul spre Paris este chinuit de teamă și de un sentiment de vinovăție a cărui sursă nu o înțelege.

La Viena, în timp ce trenul staționează, află cauza sentimentelor lui. Îl zărește pe Cotan și își dă seama că iubirea vieții lui se stinsese în lipsa lui. După înmormântarea Lizicăi, se întoarce la Paris, de unde decide să călătorească în Italia. În tren, o întâlnește pe artista americană Wendy Woods cu care trăiește o scurtă idilă italiană. 

După călătoria în Italia, se întoarce la Paris, pe care nu-l mai regăsește la fel de interesant, luând decizia în cele din urmă să se întoarcă în țară și să își construiască un viitor. 

Se stabilește la București unde frecventează cafeneaua lui papa Kübler, locul de întâlnire a numeroși literați. Acolo întâlnește o veche cunoștință care îi oferă un post de Secretar al contenciosului la Administrația Domeniilor Statului din Dobrogea la Constanța pe care decide în cele din urmă să îl accepte... Începe așadar o nouă etapă din viața autorului...

În ciuda faptului că proza lui Ion Minulescu nu s-a bucurat de aceeași primire călduroasă în rândul publicului și a criticilor, precum poezia sa, Corigent la limba română rămâne totuși un reper important al literaturii române interbelice la care George Călinescu aprecia îmbinarea dintre „locvacitate” și „un fir de melancolie”, care conferă romanului „o oarecare noblețe”. El consideră opera interesantă și ca document de epocă, remarcând totodată umorul și atmosfera specific românească a romanului.

Pe de altă parte, Mihai Gafița afirmă că romanul reprezintă o cheie de înțelegere a întregii creații minulesciene. În opinia sa, episoadele din roman explică temele și motivele din poezia lui Minulescu – nostalgia, iubirile trecătoare, reveria și spiritul citadin. De asemenea, el consideră Corigent la limba română o operă autentică, ce oferă „tablouri de epocă” și dezvoltă „o feerie fascinantă de imagini și fantezii”.